Voci de mulþi oameni la un loc
amestecate într-un singur sunet imens
urcã spinarea unui vierme de foc
sãtul de buricul materiei dens.

Creºte viermele magic, creºte
cu douã antene înfipte în timpanul meu
pe care-l roade ºi mijeºte
un soare de plumb al vorbirii ºi greu.

Nu-i sens, doamne, nu-i înþelegere
sã-mi alerge pe zãpada auzului
ºi nici alergare, ºi nici alegere
în placenta vãzduhului.

Ei tac cãlcaþi de o sanda divinã
ºi se-aude numai in scâncet de copil
dar viermele renaºte pe colinã,
ah, pe colina vãzduhului umil.

Singur ºi mut cu limba smulsã
vreau un cuvânt, doar un cuvânt cu sens
în vremea vieþii mele scursã
ºi de eres,

mâna s-o pun peste vocala lui
cum pe spinarea iedului
ºi sã-i desfac în piept ºi-n braþe
divinele încolãcite maþe.

Am sã-l jupoi de înþeles
o, vis, o, basm, tandru eres.

Dar singurul cuvânt ce-l ºtiu aieve
inapt sã-i fie pielea albã
pe pântecul suavei Eve;
la tandru gând sã-i fie salbã

Dar rãul meu de l-ar desface
oh, doamne-n dulce lumea ta
nicicând n-ar mai fi zãmislind o pace
mãcar atâta cât era

Auzi, auzi ºi tu, auzi
cum creºte viermele vorbirii
demult prea mulþi vorbit ºi spus
sau adormit sub piramide?

Antena lui, auzul meu
ºi piatra ta cea mutã, doamne, mutã,
antena lui, auzul meu
te-mping pe ceruri ºi te mutã...