Tãcerea se izbeºte de trunchiuri, se-ncruciºe,
se face depãrtare, se face nisip.
Mi-am întors cãtre soare unicul chip,
umerii mei smulg din goanã frunziºe.
Câmpul tãindu-l, pe douã potcoave
calul meu saltã din lut, fumegând.
Ave, mã-ntorc cãtre tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.

Tobe de piatrã bat, soarele creºte,
tãria cu acvile din faþa lui
se prãbuºeºte în trepte de aer, sticleºte.
Tãcerea se face vânt albãstrui,
pintenul umbrei mi-l creºte
în coastele câmpului.

Soarele rupe orizontul în douã.
Tãria îºi nãruie sfârºitele-i carcere.
Suliþe-albastre, fãrã întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouã,
sã-l întâmpine fericite ºi grave.
Calul meu saltã pe douã picioare.
Ave, maree-a luminilor, ave!

Soarele saltã din lucruri, strigând
clatinã muchiile surde ºi grave.
Sufletul meu îl întâmpinã, ave!
Calul meu saltã pe douã potcoave.
Coama mea blondã arde în vânt.