“Trăim azi într-o lume absolut nouă,
Iar țesătura întâmplărilor ne învăluie
trupurile,
Ni le scaldă
Într-o aură de bucurie.
Ceea ce oamenii de altădată au presimțit
uneori prin muzica lor,
Noi realizăm în viața de fiecare zi.
Ceea ce pentru ei era de nepătruns și
absolut,
Nouă ne pare un lucru simplu și bine
cunoscut.” (Michel Houellebecq)

Tradus de Emanoil Marcu, romanul de actualitate Particulele elementare al lui Michel Houellebecq, “predestinat să devină cult” (The Observer), captează atenția cititorului din start. Transformarea drastică și accelerată a viziunii contemporane despre lume, numită de către autor “mutație metafizică”, este un fenomen care, odată dezlănțuit, nu va mai putea fi stăvilit de nici o putere omenească, de “nici o altă putere decât de apariția unei noi mutații metafizice”.

Personajul central, Michel Dzerjinski, un cercetător în domeniul biologiei moleculare, intuiește această mutație – dintr-o “neclintire radioasă” în atmosferă care “evocă o apocalipsă aridă” – apoi o trăiește din plin, fiind unul dintre “artizanii” ei, și anume cel mai lucid. Este tipul singuraticului care acordă semnificații stărilor și evenimentelor care pentru ceilalți fac parte din neînsemnatul cotidian. Copilul Michel, lăsat în voia soartei de o mamă excentrică, adeptă a “consumului libidinal recreativ de masă”, a “extinderii progresive a pieței seducției concomitent cu spulberarea cuplului tradițional”, găsit la un moment dat, de tatăl întors acasă, zbătându-se în curte “într-o baltă de urină și excremente”, este dus și abandonat la bunica sa, la vârsta de doi ani. Diferit de ceilalți copii dar acceptat de ei, trăiește, preocupat de lectură și învățătură, o copilărie care îi “umple plămânii cu mireasma eternității”, fără să știe la vremea aceea că eternitatea și copilăria sunt noțiuni incompatibile. El intuiește posibilitatea unei lumi mai bune, asemenea peștelui care “ieșind din când în când la suprafața apei ca să înghită aer, zărește preț de câteva secunde o lume aeriană, complet diferită-paradiziacă. După aceea, firește, trebuie să revină în universul lui de alge, în care peștii se devoră. Dar timp de câteva secunde a avut intuiția unei lumi diferite, perfecte”. Este tipul individului trist, tocmai fiindcă intuiește semnificația bucuriei, care este, spune el, “o emoție intensă și profundă, un sentiment îmbătător de plenitudine, resimțit de întreaga conștiință; îl putem compara cu beția, cu transa, cu extazul”. Un personaj descris ca executând mișcări lente, asemenea “unui animal preistoric readus la viață recent”, sau ca trăind “senzația că se scufundă într-o apă înghețată”, Michel realizează încă din adolescență că fericirea și disperarea sunt niște stări care nu-l vor privi sau atinge vreodată cu adevărat. Se simțea “separat de lume de câțiva centimetri de vid, formând în jurul lui un soi de carapace sau de armură.”

În contextul “mutației metafizice” mai sus amintite, Houellebecq clasifică indivizii în următoarele categorii: simptomatici, precursori și profeți. Cei din prima categorie au o existență simplă și fericită, ei “aderă la evoluția istorică a epocii lor”, cei din a doua au “rolul de ferment al unei descompuneri istorice, adaptați pe de o parte modului de viață specific epocii, dar totuși preocupați să se ridice deasupra lui”. Și în sfârșit, cei din a treia categorie, sunt cei capabili să “imprime evenimentelor o direcție nouă”.

În general, atunci când individul dorește să-și justifice faptele mărunte ale vieții, se ascunde în spatele paravanului cu scene din “natura salbatică”, pe care stă scrisă pe veci legea junglei. Masculului, atotputernicului, îi este permis aproape orice, el trebuie să cucerească, să seducă, să-și înmulțească prada, în timp ce femeia nu este altceva decât o femelă cu “resemnări stupide” pe chip. În ce mă privește, protestul adus aici împotriva “naturii sălbatice” mi s-a mulat oarecum pe inimă. “Gazelele și căprioarele, mamifere gingașe, își trăiau zilele sub teroare. Leii și panterele trăiau într-o abrutizare apatică traversată de scurte explozii de cruzime. Ucideau, sfâșiau, devorau animalele mai slabe, bătrâne sau bolnave; apoi recădeau într-un somn stupid, deranjat doar de atacurile paraziților ce-i consumau din interior.” Găsesc aici o comparație oportună între universul animalic și cel uman. “Luată în ansamblu, natura sălbatică nu e decât o mizerie respingătoare; luată în ansamblu, natura sălbatică justifică o nimicire totală, un holocaust universal – iar misiunea omului pe Pământ era probabil să îndeplinească acest holocaust.”

Trăind vremuri în care normalitatea înseamnă starea acceptată de majoritatea indivizilor, nu putem decât să ne bucurăm descoperind de asemenea, delimitarea pe care Houellebecq o face între morala pură și morala aplicată în practică. “Morala pură este unică și universală. Ea nu suferă, în timp, nici degradare, nici adăugire.[...] Nu depinde de absolut nimic. Nedeterminată, ea determină. Necondiționată, condiționează. Altfel spus, e un absolut. O morală care poate fi respectată în practică e totdeauna rezultatul amestecului în proporții variabile de elemente morale pure și alte elemente cu origini mai mult sau mai puțin obscure..”

Un al doilea personaj, victimă reprezentativă a perioadei de compromis, ambiguitate și buimăceală prin care trece omenirea, este Bruno, fratele mai mare doar după - aceeași denaturată - mamă a lui Michel. Copil părăsit și el la vârsta de doi ani, crescut de bunici, la a căror moarte asistă fără să o înțeleagă, și care este marcat îndeosebi de moartea bunicii. Singura lui protectoare înnebunise de durere înainte să moară. După o copilărie tristă a avut parte de o adolescență plină de umilințe. Victimă a comportamentului bestial al indivizilor “puternici” ai speciei, trece prin experiențe îngrozitoare dar reale și din păcate de actualitate, experiențe pe care majoritatea celor furați de poezia vieții nu le iau în seamă. Istoria primilor ani de viață, afirmă Houellebecq, ocupă un loc important în mecanismul declanșării comportamentului sexual, iar privarea contactului cu mama, inhibă la viitorul bărbat instinctul de curtare a femeii.

Astfel, Bruno, care a fost abuzat sexual câțiva ani la rând de către indivizii musculoși ai speciei, tineri din internatul în care fusese plasat de către părinți, va avea mai târziu un comportament sexual alterat, dereglat. Conștientizează că deficiența sa iremediabilă, în contextul în care omenirea substituie “antropologia creștină” cu “antropologia materialistă”, aproape lipsită de principii etice, era aceea de a nu fi destul de natural, adică destul de animal. Bruno trăia într-un “univers încetinit, marcat de umilință, în care ființele se intersectează într-un vid sideral, fără ca vreo relație să poată părea posibilă între ele vreodată”. Trăia într-un “univers apatic și rece” în care “exista totuși un lucru cald, un lucru pe care îl aveau femeile între picioare”, dar care lui îi fusese definitiv interzis. Astfel găsim scene dure, în care el se masturbează și ejaculează în tren sau în autobuz, în fața unei pisici căreia îi spulberă apoi creierii, pe o batistă, pe un dosar, “pe ecuațiile sale de gradul doi, pe planșele sale cu insecte”.

Tinerii, trecând prin perioada “hedonisto-libidinală” a omenirii, a apologiei libertății individului și distrugerii moralei creștine, nu mai sunt în stare să recunoască “marea iubire”, sunt educați să creadă că adevărata iubire este ceva care se întâmplă în cazuri extrem de rare, “aproape miraculoase”. Unii însă mai speră totuși în ea, ca în “cel mai fericit lucru ce i se putea întâmpla cuiva pe Pământ”. În prezent, frumusețea unei fete prevestește “un destin tragic” , de fecioria ei au parte creaturile cele mai josnice, singurele care îndrăznesc să abordeze o frumusețe pură, inocentă, anunțându-se astfel stadiul de început al decăderii irecuperabile a femeii. Tânăra, căpătând “conștiința dureroasă și definitivă a existenței sale individuale” realizează că viața oamenilor e un lung șir de minciuni.

Totuși, prin Michel, autorul remarcă acele ființe umane care “în mijlocul marelui dezmăț natural au putut să creeze spații calde, iluminate de iubire.” Aceste ființe erau de regulă femei. Femei care trudeau din greu întreaga viață, care-și dăruiau în întregime celorlalți propria viață, fără a avea sentimentul că se sacrifică, fără a putea concepe un alt mod de a trăi. O astfel de ființă fusese bunica lui, a cărei moarte a pecetluit definitiv “ciudățenia” în fapt atât de motivată a lui Michel. La moartea bunicii “chipul lui nu arăta nimic care să semene a mâhnire, nici a vreun alt sentiment omenesc” ci era invadat “de o groază animalică, abjectă” în timp ce ochii îi erau ieșiți din orbite, iar gâtlejul său scăpa “un soi de mieunat sau de urlet”.

Viziunea personajului despre existența umană este aceea că evenimentele legate de ea se desfășoară într-un spațiu indiferent și gol, determinismul lor fiind inevitabil. Comportamentul uman este “la fel de riguros determinat” ca al oricărui sistem natural. Dar totuși, ca o ultimă speranță, în anumite împrejurări se produc așa numitele “minuni ale harului”, când un tip nou de “undă coerentă apare și se propagă în creier”, “un nou comportament apare, temporar sau definitiv”, și atunci omul poate acționa eliberat de mai sus numitul determinism.
Evident, copilăria este un regat care, o dată pierdut, nu va mai putea fi recuperat. Indiferent dacă au fost sau nu precare condițiile sale, cu siguranță nimic nu va mai putea fi identic trăirilor și emoțiilor din copilărie.

“Acum când am ajuns la destinație
Și am lăsat în urmă universul separării,
Universul mental al separării,
Ca să ne scăldăm în bucuria imobilă și
fecundă
A unei noi legi,
Astăzi,
Pentru întâia oară,
Putem descrie sfârșitul vechii lumi.” (Michel Houellebecq)