agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 6028 .



Prolegomenele unei mistici eminesciene
essay [ ]
Adevărata insulă a lui Euthanasius

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Radu_Cernãtescu ]

2004-06-07  | [This text should be read in romana]    |  Submited by Nume



Un mitem desprins direct dintr-o tradiție misterică, cu o bogată rezonanță în spațiul eminescian, este cel al „Insulelor Fericiților”, ecourile acestuia concretizându-se la Eminescu în motivul insulelor paradisiace sau al „insulelor sfinte”, pe care le exemplifică cel mai bine „insula lui Euthanasius” din Cezara.
Exegeza eminesciană - și mă refer aici îndeosebi la G. Călinescu și la M. Eliade - nu a sesizat că pasajul respectiv din Cezara conține o gramatică a inițierii. Abundă aici, mai mult ca oriunde, elemente încărcate de sugestii și conotații inițiatice... Astfel, e clar că tărâmul mirific nu este accesibil decât unor aleși, și numai după o probă labirintică, „prin mult întortochiatul labirint”. Un labirint pe care îl parcurgea către o identică insulă edenică și cavalerul Rinaldo din epopeea cavalerească de la 1575 a lui Tasso, Ierusalimul liberat: „E-un golf pe una dintre cele trei [insule -n.n.],/ Ce înspre mare două coarne-alungă / .../ O peșteră în codru se ascunde/ Printre izvoare, iedere și umbre”.
La fel ca în topografia eminesciană, cel care trece de „peștera din codru“ descoperă aici o paradisiacă insulă în insulă: „într-un canal cu flori pe maluri, mii”, stau „arbori veșnic verzi și vii;/ Dar frumusețile ce-n fund le-arată/ Se văd prin unde-atât de trăvezii!/ Pe maluri, ierburi mătăsoase, proaspete,/ Odihnei te îmbie să-i fii oaspete” .
Într-un mod mult mai explicit la Tasso, există aici, ca în orice încercare inițiatică, doar un anume timp propice acestei probe a labirintului: „Veți trece poarta de sub frontispiciu,/ Voi, mâine doar, la răsărit de soare./ Răbdați, deci, pân-la ceas de auroră,/ Căci e funestă orice altă oră” . La fel, Ieronim, în textul eminescian, accede la „insula din insulă” doar așteptând zorii zilei și dormind „în barcă, sub cerul ce-și ridica înstelata măreție”. Și dacă la Tasso, în peștera inițiatică, apar pictograme ce pot trimite hermeneutul la cabinetul de reflexie al fratriilor inițiatice:„Văd [în peșteră] cizelate chipuri vii-și simt/ Că-nvinsă e materia de artă” , în mod identic, peștera lui Euthanasius va avea „păreții sculptați cu scene de amor” . E vorba despre amor cognitionis, cel ce dă apetența pentru Cunoaștere, o apetență considerată de Evul Mediu a fi în prealabil și în mod necesar indusă adeptului artei regale prin intermediul celorlalte arte profane.
Nuditatea la care ajung cuplurile Ieronim-Cezara și Rinaldo-Armida induce și ea nu atât o (re)trăire adamică, cum opina Eliade, cât o moarte simbolică, un act cu rol capital în toate riturile inițiatice, de desistare a legăturilor profane și de accedere la o identitate nouă, plenară, supraumană. Iată de ce, într-un mod necesar, prima etapă a inițierilor medievale consta, după Albertus Magnus, De adhaerendo Deo, într-o despuiere (nudatio).
Această posibilitate de ascensionare prin „peștera întunecoasă” a trupului către „un alt tărâm”, al spiritului, o altă „stare” în care creatul ar ajunge asemenea Celui increat, adică asemeni „divinei simplicități și înțelepciuni”, cum ar spune Cantemir, Eminescu o subliniază în conotații, o dată mai mult, prin motivul „albinelor”, ce funcționează aici și ca un apel ad fontes. La Homer, modelul cosmologic încifrat în peștera inițiatică numită „a nimfelor”, unde - precum la Eminescu - „în cratere și amfore de piatră”, „roiuri de albine [sufletele anceștrilor -n.n.] își lasă în faguri mierea”, perpetua în mod explicit tocmai această dublă posibilitate inițiatică de ascensiune/descensiune pneumatologică: „Peștera are două porți, pe una, cea dinspre miazănoapte, se coboară oamenii; cealaltă-i dinspre miazăzi sfințită; pe ea nu umblă oamenii, ci Zeii” . De reținut în context că ecouri ale acestei încifrate arhitectonici a anticului andreon inițiatic reapar astăzi, prin constructorii de catedrale, în alcătuirea tip a Lojei masonice.
In plus, posibilitatea dobândirii nemuririi prin inițiere, a reintegrării în Unu (perceput în sensul Divinității spinoziste: Deus sive Natura) apare cu pregnanță atât la Tasso, cât și la Eminescu, augmentată fiind la cel din urmă și de motivul conex al „bătrânului rege din basme”, descins aici din populara Alexăndrie, a cărui insulă („Macaron”) trimite în mod explicit la antica, misterica Makaron netos (Insula Fericiților) plasată „la capătul lumii”, în Nordul Oceanului Occidental, acolo unde și egiptenii își plasau grădinile Paradisului lor .
Acest motiv al insulei fermecate care comunică cu lumea de dincolo îl găsim încă redundant și cu certe trimiteri inițiatice în arealul celtic, adică în chiar Nordul Oceanului Occidental. Acolo unde, cum vom vedea, va lua ființă și Masoneria speculativă, recuperând în ceea ce numim azi „mirifica matrice celtică” rituri grecanice, inițiatice tradiții cavalerești și alte cutume decelabile sub pecetea tainică a simbolisticii masonice. Astfel, în provincia Ulton din Irlanda, legendele spun că încă ar exista un lac numit Liffer, alteori Derg, ce înconjoară insula Innsmore, pe care irlandezii o mai numesc Elanu Purgadory, adică Insula Purgatoriului. Denumirea provine din faptul că peștera existentă aici, și în care Iosif din Arimateea ar fi scris Cartea Sfântului Graal, este pentru localnici însăși intrarea în Purgatoriu, acolo unde (doar cei aleși) pot auzi și vedea „lucruri mai presus de fire”. Legenda a intrat și în Acta sanctorum, s.v. la 18 Martie, Sf. Patrick, patronul Irlandei. Adstratul creștin adăugând aici că Sf. Patrick a obținut de la Dumnezeu prin rugăciuni și virtuți ca pământul să se deschidă în acest loc către lumea de dincolo, pentru a-și convinge contemporanii increduli de imortalitatea sufletului. Ulterior, călugării au ridicat aici un schit, amănunt ce reapare și pe „insula lui Euthanasius” în forma unei „monasteri vechi de călugărițe” .
La 1153, după o informație din istoricii englezi Matheus Westmonasteriensis și Henricus Salteriensis Monachus , sosea aici un cavaler O'Enus, care a cerut permisiunea canonicilor Ordinului Sf. Augustin, ce ocupa atunci schitul, să intre în Purgatoriu. In paranteză mai semnalăm și faptul că regula Sf. Augustin stă la baza Ordinului Ospitalier al Sf. Ioan de Ierusalim, devenit ulterior Ordinul de Malta recunoscut de gradele înalte ale Masoneriei. In plus, altă ciudată coincidență, același an, 1153, este anul legalizării acestui Ordin (în patru grade) prin recunoașterea lui de Sf. Scaun, care un an mai târziu îl lua sub protecția sa.
Inainte de a intra, spun cronicile, cavalerul O'Enus s-a supus sub supravegherea unui „părinte spiritual” la un întreg ritual - „ritual păgân”, va pretinde episcopul de Offry, David Roth. Pentru început, cavalerul a făcut penitență 9 zile, ținând post doar cu pâine și apă din lac (căreia i se atribuie și azi virtuți terapeutice). În tot acest timp, transportul său spre insulă se făcea numai cu o barcă construită dintr-un singur trunchi de copac. In cele nouă zile, pelerinul a trebuit - a se compara cu experiența lui Ieronim - să doarmă gol pe malul lacului, pe o piatră pe care legendele locului încă o mai numesc „patul sufletului fericit”, o piatră de care se leagă încă numeroase și miraculoase proprietăți. In ultima zi, cavalerul și-a luat rămas bun de la asistență ca și când ar fi părăsit definitiv această lume, apoi a intrat în grota obturată la celălalt capăt de un bolovan pe care doar Dumnezeu îl urnea în funcție de virtuțile penitentului. La întoarcerea printre cei vii, pelerinul a fost cufundat gol, ca la botez, în apa lacului, marcându-se astfel clasica renaștere a „omului cel nou”.
Se remarcă, credem, suficient de evidentul paralelism dintre actul inițiatic săvârșit de cavalerul O'Enus și încercările la care e supus cavalerul lui Tasso, sau întâmplările care îl au ca protagonist pe Ieronim, personajul eminescian din Cezara. La care, am adăuga noi, trebuie alăturat și arhetipul inițierilor antice păstrat și perpetuat de tezaurarul tradiției misterice, cum se autointitulează Francmasoneria.
Putem deci conchide că, foarte probabil, motivul precreștin (eleusin ?) al unei insule ce comunică cu celălalt tărâm a intrat cu conotațiile lui misterice în legenda de constituire a vreunui ordin militar (să nu uităm că pe antica Insulă a Fericiților nu puteau ajunge decât eroii care se distingeau în lupte), poate chiar cel ioanit, devenit ulterior de Malta. De aici, motivul a trecut, cum vom vedea, ca ritual de inițiere în Masoneria speculativă. Și poate că, în acest context, „insula lui Euthanasius” cu „albinele” ei, lexem care prin gr. melitta, albină, conduce la Malta și la gradele înalte, zise templiere, din Masoneria modernă, denotă o dată în plus conexarea lui Eminescu, poate prin culturemele lecturate, poate pe canale teurgice, la acest vast sincretism de motive paleocreștine, neoplatoniciene, hermetism propriuzis, gnoze diverse, pe care se fundamentează esoterismul acelor Companioni Secreți care încă mai luptă în deșertul spiritual al acestui prezent aflat în pragul concluziilor apocaliptice.
In ce ne privește, și împotriva multor opinii, apartenența lui Eminescu la această societate inițiatică (la care aderase încă din 1861 și tutorele său literar, Maiorescu) ne apare suficient de explicit expediată în conotațiile „insulei lui Euthanasius”, motiv ce aparține nu doar de o „geografie mitică”, cum concluzionau Călinescu și Eliade, ci și de, mai ales, un spațiu inițiatic, de acea geografie interioră a spiritului (i)luminată de-a lungul secolelor de un tot mai îndepărtat Sol Amoris.
Înaintea oricăror grăbite concluzii, trebuie să mai notificăm și faptul că Masoneria română din vremea lui Eminescu funcționa în marea ei majoritate după ritul simbolic , ritul ce constituie - așa cum s-a spus - esențiala verigă dintre misterul masonic și vechile mistere celtice. Exemplar în acest sens fiind faptul că ritul simbolic - cu primele Loji regulate apărând în Anglia (1717) și în Irlanda (1722) - a fost creat de Elias Ashmole în 1646-1649 prin „regăsirea anticei inițieri pierdută în Galia după distrugerea colegiilor druizilor [celți] de către Cezar” . Or, scenariul de inițiere a neofitului în lojele de companionaj ale acestui rit iterează perfect experiența prin care trece Ieronim, Rinaldo sau cavalerul O'Enus. Astfel, în timpul primei sale călătorii simbolice înspre acel tărâm „mai înfricoșător și mai fericit decât al morții“, candidatul la inițiere parcurge în întuneric o subterană imaginară, un spațiu de trecere spre lumea de dincolo. După un drum ce urcă presărat cu obstacole, neofitul se apleacă pentru a ieși din grota simbolică. Întregul parcurs este efectuat - vezi corespondențele cu textul eminescian - într-o ținută ce sugerează goliciunea adamică: brațul și pieptul stâng descoperite, piciorul stâng descoperit până la genunchi și într-un singur pantof. „Călătoria” începe din „tabernacolul misterelor”, cabinetul de contemplare și pregătire, „un loc întunecos, impenetrabil pentru razele soarelui și luminat doar de o lampă sepulcrală”. Precum în peștera lui Euthanasius, zidurile vopsite în negru sunt aici încărcate de figuri și inscripții. Candidatului la inițiere i se sugerează astfel nu numai că a murit, ci și că s-a desăvârșit, așa cum verbul gr. teleo înseamnă a fi desăvârșit, dar și a muri. După o abluțiune purificatoare și alte două călătorii simbolice, candidatul accede la lumină, cerând să devină „Copilul Luminii”. Investit cu gradul de ucenic, el poate fi acceptat acum în cer, adică în Loja albastră presărată cu stele. El va putea acum să ia loc sub „pomul plin de rodii”, Pomul Cunoașterii din templul masonic , semnul vizibil și invizibil, deopotrivă, de unde începe întotdeauna primul pas interior către Sine și Identic.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!