În drumul spre spital, sunt două magazine de coșgiuge, e haios… să privești unde se termină trupul. În drumul spre spital viața e scurtă și interesant de-aproape de coșmar ori de ceva departe de tine. Dar e aici, lângă mine la fiecare pas. Atâta goliciune despre moarte nu-nseamnă decât un cremene de teamă, căci simțurile sunt atât de neînțelese și de adânci încât nu cred să poată fi ceva mai captivant decât o lume…
Coșciugul tău e-n fața mea și lumea mă privește-n toată-ncremeneala. Amorțită de coșmar, mă gândesc ce-nseamnă pentru mine o scară la viață. Lumea mă privește: Da! Sunt vie și respir iar textul pe care îl incui de mult în mine, stă sobru și gol peste sufletul meu. Și sunt zgârcită, nu vreau să vă arat ce mică îmi e lacrima și ce frumos învăț să fiu. Și sunt mai furioasă, și sunt mai…fără el. Pieptul căruia îi scriu e gol de suflet și pieptul căruia îi scriu e golul bătăilor de inimă.
Nu vreau să deapăn amintiri. Căci amintirile sunt șterse și-ale mele doar. Nu vreau să le împart cu voi pentru că acum, acum, acum ELE-s doar totul meu. Dar totuși, amintirile sunt viață și viața mea nu se va depăna-n pustiu, de-aceea veți primi doar
Prima amintire:
Pădure de stejari, și primul scaun viu.- Am crezut că pădurea e de-atunci o zână.
Cerbi și căprioare, în iarnă existau frumos
și respiram adanc, cea mai sălbatică-amintire. Și nu știam.
Aripi de fluture se zbat și se deznoadă în calda aventură trepidantă, în catastrofa stelelor vâjâitoare, în calma iubire simplă și întreagă, în mireasma de amintire răstălmăcită și întreagă. Aripile mi-au îngânat durerea, mi-au așezat-o lung și mult peste-a mei ochi cu lacrimi prea mici și prea ușoare.
Toate-aceste cadențe sunt viața mea și eu exist din fenomen în fernomen, din clipă în clipă până la culmile universului dual: atât de dulce și-âtat de amar. Și totul este al meu, al meu de la-nceputul care-acum s-a terminat.