Tăcerea-și scutură poamele pe umerii mei,
Îmi rupe halatul dezgolindu-mă.
Privesc nudul sinelui meu putrezit.
Și cred că mâine
moartea
mă va schimba-n
fluture de noapte:
Să zbor atent
în jurul unui bec numit:
viață

Tăcerea-și scutură poamele pe umerii mei,
mă lasă lunii
care nu-i pe cer în astă noapte.
Căldura-i o vitregă unealtă
Ce nu taie de-a curmezișul unei inimi
deznodate de artere pe nisip…
Toată neputința mi se spânzură de jugulară
Ca un parazit ce trezește cataracta inimii.
Și când respir,
fiecare nod din gât
se citește: puncte, puncte, puncte…
Aș vrea să pot savura
Căderea-n abis
unde măcar un pic
aș fi atinsă de vânt
rece

Tăcerea-și scutură poamele pe umerii mei,
Și pot vorbi doar eu cu mine însămi:
Aș vrea să-mi dau un nume
dar luna nu mă lasă:
Zice că-s necoaptă și adâncă,
Lumina ei n-ajunge pân` la mine
Și noaptea încălzește și mai mult
cu firimiturile stelelor de ieri și de azi!

Tăcerile mele mă spânzură de lume,
Mă-ncheagă de-a curmezișul norilor de ploaie,
să curg peste această caniculă supremă
unde nici speranța nu se mai joacă
de-a ploaia sau de-a vântul…