I


Muntele Golgota. Întuneric. Un soare mic se vede sîngeriu prin pîclă deasă. Pe-o stîncă șade Lucifer cu aripi de liliac, cu ochii luminoși de fosfor. Privește neclintit parcă ar asculta ceva-n tăcere.


LUCIFER

Nu s-aude-n larg decît mișcarea
Pămîntului prin lume.

Cu aripile sprijinite-n pietre aștept
de-un veac aici.
Cînd am urcat cărarea
părea că duc în spate-o cruce grea,
și spini ce atîrnau în aer mă-nțepau pe frunte.

Dacă semnele nu mint
călcîiele îmi odihnesc
pe stîncile spînzurătorilor.

SPIRITUL PÃMÎNTULUI
o voce din adînc

Cu nouri grei de păcură m-am învălit
și c-un potop de fulgere topit-am asprele verigi
în care ferecat păzeam adîncul lumii.
De-acum îmi sînt stăpîn
și pribegind prin cosmice vîltori
într-un avînt de flacări voi înfrînge
stavila ce mă desparte de tărie.

Din veci mă arde-același gînd:
să fii pămînt – și totuși să lucești ca stea!
Mă bate-n piept al mării val,
s-apropie izbînda mea.

LUCIFER

Din cînd în cînd din scoica ta de lut
te-aud
Duh cîrtitor,
cum blestemi omenescul neastîmpăr făr’ de spor.

SPIRITUL PÃMÎNTULUI

O clipă i-am crezut arhangheli
în spadă și-n privire crunți
cu suflete
ca niște munți.
În al nădejdii zbor
le-am dat ogorul meu, ca să-l ridice-n cer,
și doar cu stîrvuri m-am ales
pe urma lor.

LUCIFER

Din adîncimea ta te plîngi
că-n bine ei au fost pitici,
din înălțimea mea regret
că-n rău au fost cam tot așa de mici.

SPIRITUL PÃMÎNTULUI

Aș vrea din mare să stîrnesc un vînt,
în lună să le spulber țintirimele
și urnele de scrum
adăpostite în pămînt.

LUCIFER
Tace


Un fulger luminează întreg orizontul.
Către cer:


De-un veac tot stau aici.
Stăpîne, poți începe:
morții ne așteaptă!
O vorbă de le zici,
spre Tine se-ndreaptă
răsărind din neguri,
răsărind din stepe.
Stăpîne poți începe!


Alt fulger.


Întunericul crește, ochii lui Lucifer luminează ca două stele gemene. După un răstimp apare Adam. Suie cărarea și ajuns în vîrful Golgotei suflă în bucium în cele patru părți ale lumii. Un al treilea fulger.


II


Un cimitir cu cruci de lemn. Întuneric de amurg. Vîntul vîjîie prin plopii din fața unei clopotnițe și mișcă din cînd în cînd clopotul. S-apropie spiritul – alburiu, străveziu, astral – al Pustnicului. Trece printre cruci.


SPIRITUL PUSTNICULUI

Speriat de-nțelepciunea caldă, plină de ispite,
ce mi-o șoptea-n urechi
frumusețea lumilor – am căutat deșertul.
M-am ascuns în scorburi de leproși
ori vizuini înguste,
și numai faguri proaspeți mi-au fost hrana
și lăcuste.

Vînturi de nisip mi-au ars peoapele-nroșite
și vulturi galbeni s-adunau cunună-n jurul meu
ca-n preajma unui stîrv.

De lungi mătănii mi s-au îgroșat genunchii
la fel cu ai cămilelor
ce zac pe așternut de piatră.
Și ani și ani – statornic – trupul mi l-am biciuit
cu rîsul și ocara tuturor
sălbaticelor mele gînduri aspre ca de foc.


S-aude dangătul ruginit al clopotului.


Nici vii,
nici morți.
Un vînt pustiu dă pinteni clopotului greu
ce-a mai rămas în turn.
Pe cine-ar mai putea să cheme?
Au răsărit de prin morminte trupurile reci
ca primăvara mugurii din ramuri
și numai eu colind din cimitir în cimitir
și nicăieri nu-mi aflu oasele împrăștiate
ca florile de prun, curate, albe în noroi.


Se-apropie de-un mormînt, îi smulge cu putere crucea de lemn și privește cercetător înăuntru. Rînd pe rînd scoate și celelalte cruci. La unul dintre morminte cade în genunchi și scurmă cu mîinile în iarbă.


Pămîntule, dă-mi trupul înapoi,
Pămîntule tîlhar, de ce mi l-ai furat,
de ce mi l-ai ascuns în sînul tău de sloi?
De l-am hulit
a fost al meu:
dă-mi trupul, trupul înapoi!


III


În spațiul nespațial al cerului. Nouri. Lucifer stă tăcut în lumină, roșu ca de foc și ascultă.


VEȘNICUL
nevăzut

Eu sînt marea și izvorul și sînt bun,
Eu sînt marea și izvorul și sînt drept.

CORUL CELOR BUNI
ascunși în lumină

Mantaua bolții largi Tu o purtai pe umeri,
noi ne țineam cu mîinile de cer
cum prunci neștiutori se țin
de haina mumelor pe drum.
Și ne rugam:
Stăpîne blînd, nu ne uita!
Azi clipele de-ndemnuri bune ni le numeri
și surîzînd ne chemi la dreapta Ta.

OSÎNDIÞII
în întuneric

Parc-am păși pe capete de șerpi,
vîrtejuri de pucioasă – măzărichea iadului –
ne-ncolăcesc picioarele.
Prăpăstiile scuipă-n calea noastră
șuier de năpîrci.
În hohot dracii de pe muchi ne-ntîmpină
cu flori de spînz
și mătrăgună,
stupi de viespi în plete ni s-adună.



Pe nouri vine sipritul rătăcitor al Pustnicului și privește-ntrebător spre Lucifer. S-aude:


TEOLOGUL
nevăzut

Ca nentrecut inițiat în lucrurile sfinte
am fost numit de lume doctor invincibilis.
Azi intru-n turma celor drepți.
O singură-ndoială mă mai chinuie
în cleștele-i de fer,
sînt îngrijat de soarta, o, Lucifer!
Răspunde-mi, ți s-a dat sau nu și ție
putința mîntuirii?
N-aș vrea să cad în erezie.

LUCIFER

O, mare-i cumințenia cerească cea de veci,
ce bine a știut s-aleagă oile dintre berbeci.


Către teolog:


De teamă să nu cazi în erezie – fără ură
tu ceri și de la dracu-nvățătură.
ÃŽn numele lui Dumnezeu, dar cu-ajutorul meu,
în marile și neuitatele sinoade
din orice întrebări schiloade
ai stors un bob de-nțelepciune.
Dar vezi, acum mi-e greu
să-ți dau răspuns. Cînd eu-s în joc,
îmi place să păstrez misterul;
de vrei însă dogmaticei să-i faci un epilog,
iată:
tocmai sosi la judecată
un biet întîrziat.
E duhul unui pustnic, vine fără trup,
cît a trăit și l-a urît atît de mult
că la-nviere nu l-a mai găsit.
Ce crezi – maestre nentrecut?

TEOLOGUL

Mă văd stîngaci.
Nici hotărîrile din Laudiceea
n-au prevăzut această întîmplare.
Dar meșteșugul mi-l ascut:
Păcatul e un rod de-al lutului, de aceea
cred că nimenea nu-l poate judeca
fără de haina lui de lut.

LUCIFER

Cînd e vorba de osînde
Nu-ndrăznesc cu doctorii angelici să discut.


Către Pustnic:


Nenorocite duh, rămîne deci să te întorci
pe urgisitul bulgăr de pămînt,
să-ți cauți moaștele de sfînt
și toate oasele uitate.
De vrei poți încerca și-n altă parte:
Știu eu? – pe alte stele – și prin alte zodii.
A racului pe cît se poate.


Spiritul Pustnicului pleacă.


LUCIFER
singur

De cîte ori priveam această ordine divină
și lumea văduvă de cel din urmă strop
de minte,
aș fi voit în fața Celui Veșnic blînd să mă ridic
în arătarea mea de șarpe fără vină –
și îmbiindu-i mărul cunoștinței
umilit să-i zic:
Nu ți-ar strica, Înalt-Prea-Sfinte,
Să guști din el și Tu un pic.