Un sprinten răsărit de soare
varsă vin românesc în Murăș
- roșu, roșu, roșu.
Apăs mai aspru coarnele plugului,
plivești mai cu zor polomida.

Fecioară neagră ca ogoarele ardelene,
daca te-ai opri și ți-ai ridica sufletul zvelt -
ai vedea că cerul deasupra ta e o lacrimă:
o lacrimă ce-atârnă-n genele lui Dumnezeu
și stă să cadă.
Îți zic: "Stă să cadă. Nu e nimeni s-o culeagă;
Numai tu.
Resfiră-ți părul ca o mreajă - larg -
cu amândouă mâinile".

Tu însă nu jertfești nici o privire înaltului,
de teamă că orice vis e un păcat
împotriva pământului.
O, la amiazi soarele ne va biciui trupurile;
de bucurie inimile noastre se vor zbate în țărnă,
în urmele cele mai adânci ce le lasă
copitele boilor calzi de minunea aratului.
Apoi coborâm lângă Murășul naltelor trestii -
și de pe mal
ne-om cufunda brațele în unde până la coate,
pentru ca sângele nostru văratic
să învețe
mersul liniștit
al apelor.