Te întîmpină pretutindeni în căile tale
cetăți, arhipelaguri, oceane
și flăcări pe culmi.

Mîngîi femei cu brațe de lavă în arșița verii.
Copii pe pămînt, subt nori și subt soare așezi.
Naturii îi smulgi neștiute arcane.
Siluiești himerele să se-ntrupeze, fundații și pravili închipui,
creezi istorie, întemeiezi imperii
și palpitînd printre meridiane
simți zi și noapte că ești.
Totuși cîndva, la un semn, într-un fel adînc
toate le părăsești,
cu fața-n sus, cu pleoapele-nchise - le părăsești,
poate că fără cuvînt numindu-le încă - le părăsești.

Cum se poate
lumina lunii o dată s-o vezi
și-apoi s-o trădezi
intrînd în întuneric?