Pe ape mînecînd, ce le voia rotunde,
Columb nu cunoscu nici piedică, nici teamă.
Pe-un vînt de-amurg, luat cu nara dreaptă-n seamă,
porni spre luna ce nu minte, peste unde.

O spaimă doar îl frămînta adînc în visuri,
să nu-ntîlnească muntele din basm, magnetic,
ce smulge cuie din corăbii și bezmetic
împrăștie catarge, bîrne peste-abisuri.

Cînd, după luni, Columb zări în joc delfinii
și țărmul, zise: "Orișice mă-nfrunte,
numai limanul care cuiele, ca spinii

din carne smulge - să nu fie! Sînt pe punte
cu pieptu-n vînt... Corabia mi-e trup și frunte -
Ferește-mă de munte, Doamne, lasă-mi spinii!"