Stins pâlpâie în juru-mi o calmă desfrunzire
Ca fluturări de pânze pe ostenite ape
La ceasul când amurgul coboară să-și adape
Cerbii de fum în lacul cu palide safire.

Gol sufletul; cărarea, și-asemeni clipa – goală;
Cu mâini de plumb zadarnic aș mai deschide-o poartă.
Ce vis s-ar mai răsfrânge, ca-ntr-o oglindă moartă
În visu-mi, ars de-o veghe, nepământeană boală?

Autumnal, departe, mai tremură odată
Un clopot, ca un geamăt prin înserarea oarbă
Și-n urma lui, mai dese vin încă să mă soarbă
Tentaculare liniști, cu buza sângerată.

Și-ncet, cu pas lunatic, nesărutat de stele,
Plecat spre țărmul nopții mă risipesc în ceață,
Cum lunec fără umbră, despovărat de viață,
Cu ochii uzi, prin toamnă, sub pleoapele prea grele.


Aiud, 1960