Din ce mi-am plămădit nestăvilita nebunie de-a trăi
Vîrtejul meu de-avînt și dulcea sete de-a juca,
Cînd din pămînt sorb numai fiere?...
Cînd văd mormintele șirag încoronate
Cu iederă ca niște frunți de-nvingători cu lauri
Din ce-mi hrnănesc scînteia mea de rîs de nu se stinge?
Și cînd cutreier blestematele ogoare, ce minune
Mă-mbată de visez că eu pășesc pe bolta unui cer?
Și ce venin mă face s-aiurez
Că glia neagră de păcate
Răsună sfînta ca un clopot
Sub pașii mei de plumb?...
Nu știu, dar rîd și strig cutezător în vînt:
"De ziua de apoi nu mă-nspăimînt -
În iad de-ajung
M-oi bucura de-un colț în el ca de un rai întreg!..."