La vad, un pod de lemn, cu coperișul de șindrilă,
lung cît o uliță de sat,
se-ntinde peste Mureș. Mal vrea de mal în veci să lege.
Astfel țara moștenitu-l-a din leat.

Își au mărețele-ntîmplări și lucruri cîntăreții lor,
dar podului îi cîntă numai apa, ce sub el se-ndeasă,
despre toți și toate-i cîntă, cîte au trecut
pe el ca printr-o casă, lungă, dreaptă casă,

ca printr-o casă la al cărei prag
sfîrșește drumul, ca să iasă
la cellalt capăt iarăși drum, drum vechi - în lume
precum pravila îl vrea - lăsat în voie să pornescă.

Oști trecură-n veac pe-aci, și Radu cel Frumos,
roți ferecate, roibi domnești, comori și lacrimi,
moți cu ciubare, turme, vînturi,
răpuși și-nvingători, stindarde, patimi.

Pe toți și toate-n nopți, cînd vîlvele se bat,
îi poți vedea-n lumini de-o clipă încă,
așa cum ceasul, de pe-un țărm mutîndu-i,
i-a mîntuit spre celălalt peste vîltoarea-adîncă.

Dar ce liniște-i acum la vad! Ce trează-amiaza!
Prin istorie adie doar miros de otavă.
Subt pod un șarpe se sorește, lung și nemișcat,
ca-ntr-o emblemă rară, de străveche slavă.