Să ieși pe stradă ți-e dat,
dar nu fără griji, ca-n zilele de altădată.
La fieștecare pas, la fiece colț, te-ntîmpină: timpul.
Ãst timp ce veni peste noi,
întîi ca pustiul Gobi, apoi cu tumultul unei urniri
de ape și continente,
sălbatic ca o revărsare peste toate
a magmelor din noapte.

Unde, în ce întuneric
ți s-au ascuns mulții semeni și frații, surorile,
cu suferințele lor, te întrebi.
S-aude sumbră o șoaptă adusă de vînt
că, deși în viață încă,
noi sîntem o amintire doar, fabulă,
deznodămînt așteptînd între veac și mormînt.

Fericită-i acum doar valea ce are un sfînt!
Un sfînt de la care umanele umbre să-nvețe
cum trebuie între pămînt și tărie să stea.
Un sfînt neclintit care cată mereu la aceeași stea
și-n spaima de pretutindeni
nu-și absoarbe în trup aureola.