Un om avea o dragoste și o ținea ascunsă.
O îmbrăca, o hrănea, o împăca
și o ținea ascunsă. Într-o zi, s-a făcut iarnă
și omul nostru a uitat de dragostea lui ascunsă.
Cînd și-a adus aminte, a dat fuga într-un suflet
dar ea înghețase și roiau vulturii tandri în jurul ei. Numai
buzele ei mai erau calde și-a murmurat:

„Cine-a mîngîiat cu dragoste obrazul mortului
știe că nu seamănă cu nimic la atingere. Nici cu gheața,
nici cu mătasea, nici cu nisipul.”