În ceasul acela pe-a muntelui coamă -
unde-adăstarăm sub brazi,
nimiciți de arzîndul albastru
din clara preziuă de toamnă -
tu adormiseși pătrunsă de soare
mie alături, în șuier de cetini.
În șuier venind din adîncuri
arar ca un val de răcoare.

In valea lăsată în urmă se stinse,
de mult și ultimul zvon.
O frunză de fag ca o flacără-n păr ți se-oprise.
Rotind, în descindere, frunza visa
ca-n an mai putea înc-o dată
podoabă să fie de foc altui pom.
Pe munte, pe coamă, se stinse
de mult și ultimul zvon.

Diafane, semințe întraripate,
pe invizibile fire,
zburau peste noi - din veac în altul purtate.
Așa ne încearcă îndemn câteodată
spre crudă, spre sacră uimire.
Mai are încă - mai are substanță natura.
și-n astă nespusă risipă
a-nchipuirii dintre o clipă și altă clipă,
totul nu poate să fie-amăgire.

Văzduhul semințe mișca
spre ținte doar undeva-n mituri
întrezărite.
Și-n timp ce în somn surîdeai, ca-n rituri
ți-am pus un sărut în mijlocul palmei -
niciodată tu nu vei afla! -
ți-am pus un sărut în calda paloare din palmă
pe linia vieții, ce se-alegea.