Doamne,

de m-aș putea odihni într-un sanatoriu de munte,

printre pastile roz și albastre,

un sanatoriu cu miros puternic de brad

și covoare moi,

cu doamne cochete și nevrozate

de conflicte plăcute, mici, conjugale.

De-aș avea și eu o traumă ca pojarul,

o răpăială de ploaie de vară,

o nevroză ca o mătase,

după care ești și mai iubită:

o nevroză ca un abur de mușețel,

după care ești și mai buimacă,

celestă,

după care fluxul feminității tale asaltează lumea,

o vindecă, îi dă frisoanele unei comori numai de ea cunoscute.

De m-aș putea odihni în oricare scenariu al vieții,

în cotloane diverse și simple, cinstite,

unde să nu existe decît un pat în care să dorm

și un lighean în care să vomit

tot ce dîndu-mi ai luat, Doamne,



să tot vomit.