Am înțeles păcatul ce apasă peste casa mea
ca un mușchi strămoșesc.
O, de ce am tălmăcit vremea șizodiile
altfel decât baba ce-și topește cânepa în balță ?
De ce am dorit alt zâmbet decât al pietrarului
ce scapără scântei în margine de drum ?
De ce am râvnit altă menire
în lumea celor șapte zile
decât clopotarul ce petrece morții la cer ?
Dă-mi mâna ta, trecătorule și tu care mergi,
și tu care vii.
Toate turmele pământului au aureole sfinte
peste capetele lor.
Astfel mă iubesc de-acum :
unul între mulți,
și mă scutur de mine însumi
ca un câne ce-a ieșit dintr’un râu blestemat.
Sângele meu vreau să curgă pe scocurile lumii
să-nvârtă roțile
în mori cerești.

Sunt tremur de fericire :
ziua întreagă deasupra mea
puterile păsărești au arătat în triunghiuri
spre ținte luminoase.