când mă privești
mă topesc
încet
în tăcere
căci nu mai pot,
căci nu mai pot
să scriu
decât durere...
Iu-bi-re,
Primul meu cuvânt adevarat
a tras de păr
această consecință
iar și iar...

când mă privești
mă topesc
în mii de fiori triști
căci gust
puterea care m-a lovit
să nu uit cum există ea în mine
mereu
într-un focar
de tămăduire
neîmplinită

când mă privești
învăț să scriu
durere
cu toata forța
sufletului meu
învăț s-o scriu
în șoapte,
în urlete,
-n secunde,
-n infinite,
-n lacrimi
și-n zâmbete triste

când
mă
privești
îmi dezleg șireturile sufletului
cu care mi-am închis rana
să mai pășesc
cum pășeam înainte
desculță
pe iarbă
zâmbind
acum fiecare fir e un ac..

când mă privești
eu
nu mai trec
în secunda următoare
nu mai respir
nu mai lucesc
mângâietor de tiptil
într-o speranță
atunci
scriu
și rescriu
ușor
în litere grele
durere

când mă privești...
ah, când
mă
privești...