Tremură speranța schingiuită pe pat.
Cândva mă ajuta să mușc din viață!
Dar cu cleștele am scos din mine
Colțul cariat!
Ha, ha!

Canistra cu vise, se zice că s-a pierdut în neant:
"De azi nu mai visezi, s-a terminat!"
Înfometată, limba se despică-n dulce și amar
Iar trista rezoluție a amintirii
Se propagă vag, întredeschis pe orizont.
Tonul frivol se deznoadă în Perseu
Căzând aievea pe o hârtie pentru foc.
Se face fum, se face ars.

Spune-mi cum se naște o stea în gândul tău?
Cum cade scânteia-n Andromeda?
Iar eu...
Eu tac.

Tu nu ți-ai mai atins pleoapele de ideea mea
De-atâta timp,
Eu nu mi-am mai permis să cad spre lună
De-atâta timp...
Și colțul scos încă mă mai doare,
O pasăre trebuie să zboare...

Dar
"de azi nu mai visez,
S-a terminat?"