Acest roman este pură ficțiune și nici un personaj nu intenționează să portre-tizeze vreo persoană sau vreo combinație de persoane în viață sau decedate.


1

Aveam 50 de ani și nu ma mai culcasem cu o femeie de patru ani. N-aveam nici o prietenă. Mă uitam după femei pe stradă sau oriunde le vedeam, însă le priveam fără vreo dorință și cu un senti-ment al inutilității. Mă masturbam în mod regulat, dar ideea de a avea o relație cu o femeie - chiar și fără implicații sexuale - îmi depășea imaginația. Aveam o fiică de șase ani, din afara căsătoriei. Locuia cu maică-sa și plăteam pensie alimentară. Fusesem căsătorit cu ani în urmă, la vîrsta de 35 de ani. Mariajul durase doi ani și jumătate. Nevastă-mea a fost cea care a hotărît să divorțăm. Fusesem îndrăgostit o singură dată. Era alcoolică și a murit la 48 de ani, cînd eu aveam 38. Nevastă-mea fusese cu 12 ani mai tînără decît mine. Cred că și ea e moartă acum, deși nu sînt sigur. Mi-a scris cîte o scrisoare lungă, de Crăciun, timp de șase ani după divorț. Nu i-am răspuns niciodată...
Nu știu sigur cînd am văzut-o prima oară pe Lydia Vance. Să fi fost cu vreo șase ani în urmă, cînd tocmai îmi dădusem demisia din slujba pe care o aveam de doisprezece ani ca funcționar la poștă și încercam să devin scriitor. Eram îngrozit și beam mai mult ca niciodată. încercam să scriu primul meu roman. Beam cîte o stacană de whiskey și o duzină de cutii de bere în fiecare noapte, în timp ce lucram. Fumam trabucuri ieftine și băteam la mașină și beam și ascultam muzică clasică la radio pînă dimineața. îmi propusesem să scriu zece pagini pe noapte, dar nu știam decît a doua zi cîte am scris. Mă trezeam dimineața, vomitam, apoi mă duceam pînă în camera din față și mă uitam pe canapea să văd cîte pagini erau acolo. Mă așteptam întotdeauna să văd cele zece. Uneori erau 17, 18, 23, 25 de pagini. Desigur, ce scriam în fiecare noapte trebuia refăcut sau aruncat. Mi-a luat douăzeci și una de nopți ca să-mi termin primul roman.
Proprietarii casei unde stăteam, și care locuiau în spate, credeau că sînt țicnit. In fiecare dimineață cînd mă trezeam, găseam o pungă mare de hîrtie în fața ușii. Conținutul varia, dar înăuntru erau mai ales roșii, ridichi, portocale, ceapă verde, conserve cu supă, ceapă roșie. Le mîncam și beum bere în fiecare noapte, pînă la patru sau cinci dimineața. Bătrînul avea obiceiul să leșine, iar bătrîna și cu mine ne țineam de mînă si, din cînd în cînd, o pupam. întotdeauna în dreptul ușii o pupam mai apăsat. Era îngrozitor de ridată, dar n-avea ce să facă. Era catolică și arăta simpatic atunci cînd își punea pălăria ei roz și se ducea la biserică duminică dimineață.
Cred că am întîlnit-o pe Lydia Vance cînd mi-am citit poemele prima oară în public. Asta se întîmpla la librăria Podul mobil de pe bulevardul Kenmore. Mă simțeam din nou îngrozit. Superior și, totuși, îngrozit. Cînd am intrat, nu mai erau locuri decît în picioare. Peter, care se ocupa de librărie și trăia cu o negresă, avea o grămadă de bancnote în fața lui.
- Fir-ar să fie, mi-a zis el, dacă întotdeauna ar fi așa aglomerat aici, aș face rost de bani pentru încă o excursie în India!
Am intrat și lumea a început să aplaude. Eram pe cale să-mi pierd virginitatea, în ceea ce privește lectura în public.
Am citit timp de jumătate de oră și apoi am cerut o pauză. Eram încă treaz și puteam simți ochii ațintiți asupra mea de undeva din întuneric.
Cîțiva indivizi au venit să stea de vorbă cu mine. Apoi, într-o clipă de răgaz, m-a abordat și Lydia Vance. Stăteam la o masă și beam bere. S-a proptit de marginile mesei, s-a aplecat și m-a privit. Avea părul șaten și lung, un nas proeminent, iar cei doi ochi parcă nu semănau unul cu celălalt. Dar degaja vitalitate - știai că se află acolo. Am simțit între noi vibrații. Unele dintre ele erau confuze și nu tocmai pozitive, dar existau. M-a privit, am privit-o și eu la rîndul meu. Lydia Vance purta o jachetă de cowboy din piele întoarsă, cu niște franjuri la guler.
Avea țîțe mișto. I-am spus:
- Mi-ar plăcea să-ți smulg franjurile alea de pe hăinuță - am putea începe de acolo!
Lydia s-a îndepărtat. Se pare că n-a tinut treaba. Niciodată nu știu ce să spun doamnelor. Dar avea un posterior! Se vedea legănîndu-se prin blugii strîmți și l-ain admirat, în vreme ce se îndepărta.
Am terminat și partea a doua a lecturii și am uitat de Lydia, la fel cum uitam de femeile pe lîngă care treceam pe stradă. Mi-am luat banii, am semnat pe niște șervețele, pe cîteva foi de hîrtie, apoi am plecat și m-am întors acasă cu mașina.
Incă mai lucram în fiecare noapte la primul meu roman. Niciodată nu mă apucam de scris mai devreme de 6:18 după-amiaza. Asta cînd obișnuiam să semnez condica la poștă. Era ora șase cînd au sosit: Peter și Lydia Vance. Am deschis ușa. Peter a zis:
-la uite, Henry, ce ți-am adus!
Lydia a sărit pe măsuța de cafea. Blugii ei păreau mai mulați ca niciodată. Și-a scuturat părul lung, castaniu. Era nebună; era miraculoasă. Pentru prima oară, chiar m-am gîndit că aș putea face dra-goste cu ea. A început să recite poezii. De-ale ei. Erau foarte proaste. Peter a încercat s-o oprească.
- Nu ! Nu ! Poezia cu rimă n-are ce să caute în casa lui Henry Chinaski.


- Las-o în pace, Peter.
Voiam să-i admir fesele. Incălecase vechea măsuță
de cafea. Apoi a dansat. Și-a unduit brațele. Poeziile erau îngrozitoare, trupul și nebunia, nu. Lydia a sărit de pe masă.
-Þi-aplăcut, Henry?
-Ce?
- Poezia.
- Nu prea.
Lydia a rămas așa, cu foile în mînă. Peter i-a
înșfăcat brațul.
- Să ne futem, hai să ne futem! i-a zis el.
Ea l-a împms.
-Bine, a zis Peter. Atunci plec!
- N-ai decît. Am mașina mea, a zis Lydia. Pot
să ma întorc și singură.
Peter a luat-o spre ușă. Acolo s-a oprit și s-a
întors.
- Bine, Chinaski! Să nu uiți ce ți-am adus 1
A trîntit ușa și a dispărut. Lydia s-a așezat pe canapea, lîngă ușă. M-am așezat cam la jumătate de metru de ea. Am privit-o. Arăta minunat. Mi-era teamă. Am întins nnna și i-am atins părul lung.
Părea fermecat. Mi-am tras naîna înapoi.
- Tot părul ăsta e al tau cu adevărat? am între-
bat. Știam că așa este.
-Da, a zis ea.
Mi-am pus mîna sub bărbia ei și, foarte neîn-
demînatic, am încercat sa-i întorc capul către mine. N-aveam încredere în astfel de situații. Am
sărutat-o ușor.
Lydia a sărit în picioare.
- Trebuie să plec. Plătesc o doică la copii.
- Ascultă, mai rămîi puțin, îți dau eu banii.
-Nu, nu pot, trebuie să plec.
S-a îndreptat spre ușă. Am urmat-o. A deschis
'ușa. Apoi s-a întors. Am întins mîna după ea pentru ultima oară. Ea și-a ridicat fața și mi-a oferit un pupic minuscul. Apoi s-a îndepărtat și mi-a pus în mînă niște foi bătute la mașină. Ușa s-a închis. M-am așezat pe canapea cu hîrtiile în mînă și am ascultat cum își pornește mașina.
Paginile cu versuri erau capsate la un loc, xero-xate și purtau titlul EAAAA. Am citit cîteva. Erau interesante, pline de umor și senzualitate, dar prost scrise. Erau semnate de Lydia și de cele trei surori ale ei - toate atît de vesele, de curajoase și de sexy. Am aruncat foile de hîrtie și am deschis sticla de whiskey. Afară era întuneric. La radio se trans-mitea mai ales Mozart, și Brahms și Bee.


2

După o zi sau două, am primit prin poștă o poezie de la Lydia. Era un poem care începea așa:
leși afară, bătrîne spiriduș,
leși din gaura ta întunecată, bătrîne spiriduș,
leși la soare cu noi și
Lasă-ne să-ți punem margarete în păr...
Poemul continua să-mi spună ce bine ar fi să dansez pe cîmp cu zîne care mi-ar dărui bucurie și adevărata cunoaștere. Am pus scrisoarea într-un sertar.
In dimineața următoare, m-a trezit un ciocănit în geamul ușii de la intrare. Era 10:30.
- Cară-te, am zis.
- Sînt eu, Lydia.
-Aha. Stai o clipă.
Mi-am pus o cămașă, niște pantaloni și am deschis ușa. Apoi am fugit în baie și am vomitat. Am încercat să mă spăl pe dinți, dar n-am făcut decît să vomit din nou - gustul dulce al pastei de dinți mi-a întors stomacul pe dos. Mi-am facut apariția.
11
-Þi-e rău, a zis Lydia. Vrei să plec?
- o, nu. Mi-am revenit. Ãsta e felul meu de a
ma trezi dimineața.
Lydia arăta bine. Lumina trecea prin perdea și
o făcea să strălucească. Avea o portocală în mînă, pe care o tot arunca în aer. Portocala se învîrtea
prin dimineața însorită.
- Nu pot să ramîn, a zis ea, dar vreau să te rog
ceva.
- Desigur.
- Sînt sculptoriță. Vreau să-ți sculptez capul.
- Bine,
-Va trebui să vii la mine. N-am atelier. Va
trebui s-o facem acasă la mine. Asta n-o sa-ți dea
emoții, nu-i așa?
-Nu.
Mi-am notat adresa și indicații despre modul în
care puteam ajunge acolo.
- încearcă să ajungi pe la 11 dimineață. Copiii
se întorc de la școală pe la mijlocul după-amiezii și
îmi distrag atenția de la lucru.
- o să fiu acolo pe la 11, i-am spus.
Stăteam în fața Lydiei, în colțul camerei unde obișnuia să-și ia micul dejun. între noi, pe masă, era o movilă de lut. A început să pună întrebări.
-Părinții tăi mai trăiesc?
-Nu.
-îți place L.A.-ul?
- E orașul meu preferat.
-De ce scrii despre femei așa cum scrii?
- Cum adică?
- Știi tu.
- Nu, nu știu.
-Păi, cred că e de-a dreptul scandalos ca un
bărbat care scrie așa de bine ca tine să nu știe
nimic despre femei.
N-am răspuns. -Fir-ar să fie! Ce a făcut Liza cu...?
12
A început să caute prin cameră.
- Ah, fetițele astea care n-au altceva mai bun de făcut decît să se joace cu uneltele mamei! Lydia a găsit altceva. Am să mă descurc cu asta. Nu te mișca acum. Relaxează-te, dar nu te mișca.
Þineam fața îndreptată spre ea. Lucra la movila de lut cu o unealtă de lemn care avea în vîrf o buclă de sîrmă. A agitat unealta către mine, pe deasupra grămezii de lut. Am urmărit-o. Ochii ei m-au privit. Erau mari, căprui închis. Chiar și ochiul ei defect, cel care nu prea se potrivea cu celălalt, arăta bine. Am privit-o la rîndul meu. Lydia s-a apucat de lucru. Timpul a trecut. Eram ca în transă.
Apoi a zis:
- Ce-ar fi să facem o pauză? Vrei o bere?
-Da.
S-a ridicat să se ducă la frigider, iar eu am urmat-o. A scos sticla și a închis ușa. Cînd s-a întors, am prins-o de mijloc și am tras-o spre mine. Mi-am lipit gura și trupul de al ei. Ea ținea berea cu mîna întinsă, peste umărul meu. Am sărutat-o. Am mai sărutat-o o dată. Lydia m-a împins.
- Gata, a zis, ajunge. Avem treabă.
Nc-am așezat din nou și eu mi-am băut berea, în timp ce Lydia a fumat o țigară, cu lutul între noi. Apoi a sunat soneria. Lydia s-a ridicat. A apărut o grăsană cu privirea agitată, rugătoare.
- Ea e sora mea, Glendoline.
- Bună.
Glendoline și-a tras un scaun și a început .să vorbească. Neică, da' ce mai vorbea! Sfinx sau piatră să fi fost, și tot ar fi vorbit. M-am întrebat cînd o să obosească și o să plece. Chiar și atunci cînd am renunțat s-o mai ascult, parcă m-ar fi lovit întruna mingi de ping-pong. Glendoline n-avea noțiunea timpului și nu-i trecea prin cap că s-ar putea să deranjeze. A continuat să trăncăne.
13
- Asculta, i-am zis în cele din urma, cînd ai de
gînd să pleci?
Apoi s-a pornit o scena ca între surori. Au început
să dea din fleancă. Amîndouă stăteau în picioare, fluturîndu-și brațele una spre alta. Vocile au deve-nit tot mai stridente. S-au amenințat cu bătaia. în cele din urma - asșa, ca spre sfirșitul lumii -, Glendoline a făcut o rotire a bustului uriaș, a trecut val-vîrtej prin ecranul de plasă al uși și a dispărut -dar tot se auzea, aprinsă și lamentîndu-se – în apartamentul ei din spatele curții.
Lydia și cu mine ne-am așezat la loc. Și-a luat
iar unealta de sculptat. Ochii ei priveau într-ai mei.