II. ORASUL

1. Când am ajuns la portile orasului ploua ca acum, adica turna cu galeata, rochia lunga a Zenobiei se târa greoaie prin noroi, încaltamintea ei de papura împrosca în dreapta si în stânga desi ea calca atât de usor, abia daca atingea solul; cât despre Dragos, suvoaiele de apa i se scurgeau de pe caciula uda peste pletele ude, peste camasa uda, pâna la opincile umflate si moi; eu, unul, îmi storceam din când în când franjurile jaboului, as fi fumat, nu se putea în situatia aceea si ma simteam bine, ma încalzeau apropierea Zenobiei si grija purtata batrânului senil care mergea parca dansând îu urma noastra.
În centru ne-am asezat pe marginea trotuarului, în ploaie. Masinile si oamenii forfoteau de colo-colo si i-am spus Zenobiei:
.,Tu, draga, ma tem sa nu racim si cred ca ne e foame, ce-ai zice sa mâncam ceva si sa gasim un adapost?”
“Pentru asta ne-ar trebui bani”, a spus Zenobia cu un remarcabil simt practic. “Sa cautam, cine stie, poate gasim.”
Am colindat strazile, ar fi fost o solutie, n-am gasit decât doi-trei banuti, altadata gaseam mai multi, acum nu, asa ca, pâna la urma, am renuntat.
“Zenobia”, am spus, “pe mine foamea nu ma supara, îmi da starea aceea placuta, dar tu esti fragila iar Dragos trebuie adapostit, vad ca tie putin îti pasa pentru ca daca ti-ar pasa ai putea gasi o solutie, mâine ma ocup eu de toate, am destui cunoscuti în orasul asta; desi majoritatea populatiei ma ignora, existâ câtiva oameni care ma apreciaza, baieti si fete de vârsta noastra, mâine gasesc eu un adapost pentru Dragos, am sa procur si niste mere pentru tine, acum însa m-am convins cât de putin îti pasa de noi”.
Aici mi se pare necesar sa amintesc gresita mea parere de pe atunci potrivit careia Zenobia lasa aparentele sa se desfasoare cam prea nestingherite, precum si nevoia mea, la fel de gresita, de a încerca sa o stimulez, nevoie datorata mai mult naivitatii si neîncrederii în mine, nu în ea. În asemenea momente vorbeam ca acum (spuneam si eu niste vorbe, dar câteodata ma suparam, sincer ma suparam) si ea, ca si cum ar fi savârsit o indecenta, împlinea, când ma asteptam mai putin, unul din miracolele acelea marunte care ni se par de obicei uimitor de banale si de neînsemnate, legate de o falsa cauzalitate imediata si mentinute în limitele admisibilului, în zona unui echivoc oricând capabil sa accepte explicatiile cele mai modeste si mai firesti.
De data aceasta ea si-a vârât mâna în buzunarasul rochiei (nici nu-l observase pâna atunci) si a gasit acolo câtiva banuti pusi pesemne de domnul Sima, erau putini, nici nu doream multi, ne aflam lânga piata, am intrat într-un birt, am mâncat ceva lânga tejghea, în picioare, Dragos ne privea zâmbitor, îmi trecuse supararea, îmi venea sa si râd.
Când am iesit din birtul acela ploaia se potolise, felinarele îsi aruncau luminile cetoase peste asfalt si a trecut Maria pe care, înainte de plecarea în mlastini, o vizitam uneori.
“Gellu!” s-a minunat ea, “unde ai disparut atâta vreme?”
“Am fost la tara”, i-am spus, “am dus-o bine, acolo”.
“Ai slabit”, mi-a spus ea, apoi s-a uitat la Zenobia, a masurat-o din crestet pâna în talpi, a vazut ca ies aburi din ea, ca fumega, pe Dragos parea ca nu-l vede.
“Si acum unde te duci?” m-a întrebat.
“Habar n-am”, i-am raspuns. Si am adaugat: “La revedere, Maria”.
“Vino sa stai la mine”, a propus ea, “am un atelier nou, nu e departe, e liber”.
“Regret, Maria”, i-am spus, “dar acum sunt, cum s-ar zice, logodit, ea e logodnica mea iar purtatorul asta de caciula e prietenul meu, asa ca te salut”.
“Puteti veni amândoi”, a spus Maria (pe Dragos îl ignora, în continuare) “macar sa beti o cafea”.
“Invitatia ta ma ispiteste, Maria”, i-am spus, “dar tu stii ca nu pot suporta ce pictezi, claile alea de fân, si asa mai departe; acum doi ani, când te vizitam la atelier, pe strada Xenopol, erai pregatita, întorceai mai întâi tablourile cu fata la perete ca sa nu le vad, sa nu ma înfurii”.
“Le pot întoarce si acum”, mi-a raspuns ea, oftand, “trebuie doar sa astepti câteva minute la usa, pâna le întorc”
Ne-am dus cu ea pe strada Salciilor nr.12, în fundul curtii, unde îsi avea noul atelier, o încapere destul de placuta, ea nu locuia acolo, lucra doar, picta peisaje tâmpite, am asteptat afara pâna a întors pânzele si am intrat, ne-a facut cafele, mie si Zenobiei, pe Dragos parea ca-l ignora mai departe. Maria ne-a spus ca putem folosi atelierul câtva timp, pâna gasim o locuinta, eu am invitat-o politicos sa ne lase în pace ca suntem obositi si ea a plecat.
“Mâine”, i-am spus Zenobiei dupa ce am stins lumina si ne-am întins pe sofa în timp ce Dragos se instala pe masa lunga a Mariei peste tuburile cu ulei si pânzele îngramadite acolo, “mâine, am sa-ti procur si niste mere”.

*Într-un ghetar au fost descoperite cadavrele perfect conservate a sapte aviatori disparuti cu 28 de ani în urma deasupra Islandei.

2. Am stat un timp la Maria, n-as putea spune cât, ea tinea la mine în felul ei înca de pe când jucam rugby, venea pe teren special sa ma vada, sustinea ca îi plac grozav si pohemele mele, dupa ce ne-am mutat la ea a mai venit câteva zile sa ne vada, cazuse pe strada, se lovise la cap, i se rupsese un dinte, venea fara el, îsi tinea palma pe gura, îmi aducea carti de citit, se rezema de masa pe care dormea Dragos, nu scotea o vorba; Zenobia o dadea usor si blând, cu mâna, la o parte, ca pe o draperie, de câte ori îi statea în cale, ea nu zicea nimic, ofta, îsi mângâia gura cu degetul aratator apoi iesea brusc, aproape în fuga, mi se parea ca plânge.

3. Va invit sa recapitulati toate acestea fara a da prea mare importanta unei anumite agresivitati care s-ar putea sa transpara în gesturile si în limbajul meu; în mlastini primisem chiar suturi în burta fara sa ma opun, atunci gemeam fiindca asa trebuia asteptând sa se ghemuiasca cineva pentru noi toti; dar acolo ma domina evidenta deschisa a marilor ritmuri pe care le pierdem, pe când în magma orasului disperarea si furia, altminteri zadarnice, se topesc mai greu; cu toate acestea, îmi place sa sustin ca si aici înselatoarea mea bruschete si aparentul meu cinism nu sunt decât stridente fara importanta ale unei seninatati subterane, mai dura decât toate furiile lumii; si mai adaug ca n-ar trebui sa mire, de pilda, afirmatia ca în zilele despre care scriu (pentru ca s-ar parea ca scriu) as fi putut fara jena sa ma deschei la pantaloni în fata Mariei privind-o ca pe ceva care ofteaza si atât.
În plus, ca sa-mi feresc puritatea de ideea abjecta a unei stari virginale, am sa adaug ca, iubind puternic de la vârsta de patru ani si jumatate precum ma asigura nesigurele date ale memoriei, am avut de-a lungul vremii destule iubite, desi nu cautam asta cu tot dinadinsul, oh, ce mult ma iubeau, ce mult ma urau!
Exista una, de pilda, acum e medic-primar, atunci era studenta, facea practica la un spital, într-un orasel de provincie, eu locuiam temporar în padure, aveam un cal, veneam calare, o întâlneam în parc, legam calul de un copac secular, o conduceam în infern, era fericita; când am reîntâlnit-o, dupa un timp, în tramvai, într-un mare oras, spunea ca are doi copii si ca ma uraste din toata inima, era aceeasi, nu putea sa uite infernul, spunea: “Mi-ai stricat viata, sotul meu e un om capabil si cumsecade dar noaptea, când îmi trag pledul peste cap ca sa fiu singura, ma bântuie amintirea acelor zile etc.” Vroia sa ma ucida, domnule, sa ma arunce din tramvai, în plin mers.
Exista alta, lucra la reprezentanta unei case de filme straine, ma plimba în cupeu, îmi trimitea, iarna, liliac alb, ne îmbratisam într-un leagan, o conduceam în paradis, era fericita; când ne-am reîntâlnit, dupa ani si ani, ma ura din tot sufletul, avea în ochi numai cutite si pumnale, spunea exact ce spusese cealalta, n-am sa repet, asa se întâmpla de fiecare data, asa sau altfel, fiecare credea ca iubise, eu însumi crezusem la fel pâna când s-a ivit Zenobia, puteam sa si mor, puteam sa ma sinucid, domnule, convins ca o fac din dragoste, fara sa stiu ca la putini, la foarte putim, le e dat sa cunoasca miracolul, n-aveti grija, nu vorbesc despre altceva, în timp ce Maria îmi aducea carti de citit si tacea convinsa poate, si ea, ca ma iubeste, mi se parea ca plânge, n-avea decât... *Observatorul astronomic din Kitt Peak a anuntat descoperirea vestigiilor unei stele care a explodat cu aproximativ 300.000 de ani în urma în constelatia Lebedei.

4. Ca un cadavru cu aripi de înger era Maria, venea tot mai rar pe la noi, avea ochii usor bulbucati, îmi placea de ea, umbla nauca pe lume, se descurca binisor, o ajutau si parintii; odata, când m-a întâlnit singur pe strazi (iesisem sa fac rost de mere), m-a oprit si m-a tinut de mâna aproape un ceas, îsi astupa gura cu palma, privea în pamânt, nu scotea o vorba.
“Maria”, am încercat eu sa-i explic, pentru ca la urma urmei era fata buna, “ar trebui sa stii, ca, mai demult, mi se întâmpla din când în când sa joc table cu câte cineva desi jocul asta nu-mi place si putin îmi pasa daca pierd sau câstig; nu ma interesa decât ce zaruri dadeam; si afla ca, din când în când, izbuteam sa iau contact cu zarurile, aveam un fel de stare, n-am sa insist, de fapt atunci ziceam în gând: “patru-doi” sau “cinci-trei” sau mai stiu eu cât si dadeam exact ce gândeam; câteodata ziceam cu glas tare: “ia sa dau eu, domnule, un patru-trei sau un cinci-doi”, sau mai stiu eu cât, si chiar le dadeam, spre uimirea partenerului care zicea: “formidabil, domnule, le dai la comanda” - asta mi se întâmpla numai în momentele de slabiciune sau de marunt orgoliu, si atunci celalalt ma punea sa dau zarurile cu paharul, ceea ce n-avea nici o importanta; dar erau si zile când totul iesea pe dos, când dadeam cu mâna mea tocmai zarurile care nu trebuiau date, întelegi? Le stiam dinainte, le spuneam în gând cu teama si cu speranta ca n-am sa le dau si ma gândeam pe unde gresisem, în afara jocului, fireste; ma îngrijorau tendinta si capacitatea mea de a-mi face rau singur, faptul ca redeveneam o fiinta cu doua vointe când socoteam ca scapasem de asta, ma rog, n-am sa intru în amanunte; oricum, ma simteam mâhnit, celalalt era convins ca ma necajeste pierderea unei nenorocite de partide, avea si el punctul lui de vedere, cum sa-i explic? Uite, eu stau aici ca un cretin si-ti însir tâmpeniile astea profund adevarate pe care sunt sigur ca nu le crezi sau, daca le crezi, ca nu le dai prea mare importanta pentru ca ai si tu punctul tau de vedere, de ce sa n-ai, ca orice om? Nenorocirea e ca punctul asta de vedere te face sa plângi, uite ca tac si treaba ta...”
Ca un cadavru cu aripi de înger era Maria, tinându-ma de mâna, acolo, în strada, unde o întâlnisem pe când, de fapt, pornisem sa fac rost de niste mere... *În Olanda, la Circul Renz, e tigroaica a nascut doi pui al caror tata este un leu.

5. Înainte de a pleca în mlastini se întâmpla câteodata sa mai citesc si ziarele dar într-o buna zi nu le-am mai putut suporta vulgaritatea si pornografia monstruoasa. (Ar trebui poate adaugat ca pornografia pomenita aici nu are nimic comun cu sexualitatea de care a fost legata vreme de secole numai ca sa murdareasca si una din ultimele sanse ale omului de a reîntâlni pierdutele adieri ale începutului: ar trebui adaugat ca pornografia mai sus pomenita dospeste în aberatiile bunului simt comun si, mai ales, în agresivitatea fara precedent a puterilor, dar sa lasam...)
Totusi, câteodata, ca sa ma dezgust si mai mult, citeam si ziarele: ocupatia aceasta sporadica nu-mi rapea cine stie cât din ceasurile destinate lecturii tomurilor vremii, adevarate urinoare solid construite si prevazute cu instalatii subtile, ultraperfectionate, din robinetele carora curgea teoria, susotea poezia, sa vomiti nu alta, întepenite, gata sa te înhate în facile lor de lemn: pe acestea le citeam cu dârzenie, din scoarta în scoarta, nu scapam o litera: “daca am început, trebuie sa merg pâna la capat”, îmi spuneam, era una din probele cele mai dure pe care mi le impusesem, si asa mai departe.
Lectura sporadica a ziarelor îmi oferea si o compensatie: mizeria lor îngaduia o oarecare superficialitate, relaxanta de cele mai multe ori: citeam doar titlurile si primele cuvinte ale stirilor iar daca intuiam în ele ceva care ar fi putut sa ma intereseze taiam cu foarfeca si lipeam taieturile pe o coala de hârtie alba; astfel, la câteva luni o data, când se strângeau mai multe fragmente scapate din pornografia inconstient-intentionata a ansamblului, puteam citi un buletin ad-hoc în care stirile acelea, folosite mai ales ca materiale de umplutura, deveneau destul de instructive, pentru ca gaseam în ele lucruri si fapte asupra carora s-ar fi putut medita.
Ar trebui sa mai adaug ca la fiecare lectura a buletinului meu ma surprindea, printre altele, o saracie persistenta a fabulosului colectiv, daca ma pot exprima asa; în afara câtorva extrem de putine si de vechi obsesii, numarul ultra-redus al noutatilor demonstra, înca de pe atunci, ca acest domeniu fie ca se afla într-un moment de impas, ceea ce n-ar fi de mirare, fie ca îsi mutase pe alte zone, înca obscure, dovezile de manifestare.
Oricum, fenomenul mi se parea strâns legat de mutatiile pornografiei mai sus pomenite, amin. Spun toate acestea pentru a face înteleasa intercalarea în textul de fata a unor vechi extrase din buletinul meu de stiri, redate asa cum au aparut în ziare; ele sunt marcate cu o steluta si, oricât ar parea de fragila înrudirea lor cauzala, fac parte din cercurile mai largi ale miscarilor mele de atunci...

*Tânarul pictor Bruno Mendoza, 23 de ani, si-a încheiat perioada de creatie în fundul unei grote de unde, dupa trei zile si doua nopti, a revenit cu 9 pânze si 27 desene lucrate în semiobscuritate.

6. Atelierul Mariei aducea, într-o oarecare masura, cu odaia de sus a domnului Sima. Zenobia pretindea chiar ca ar fi una si aceeasi, pâna si fereastra, desi nu dadea spre mlastini, se afla la locul ei.
Aici, pe o mica etajera rosie asezata în stânga ferestrei, se aflau adunate câteva obiecte; necesitatea de a le enumera, pe care o încerc acum, nu este de natura descriptiva. Ea face parte poate dintr-un ritual pregatitor menit sa reuneasca ceea ce, aparent, desparte. Iata-le:
Un bol de sticla, vid, rotund si transparent. La stânga lui, o statueta arhaica: Cybele, sezând; vremea i-a ros trasaturile multiplicându-i-le sub valurile stergerii care îi subliniaza melancolica nepasare; senina si calma, ea îsi tine mâinile în poala.
La stânga ei, un mic leu de bronz privea încordat spre stânga; crestetul lui, cu coama cu tot, nu depaseste mijlocul Cybelei.
Deasupra lor, lucrata în metal cenusiu si prinsa în perete, litera U, gotica.
Sub etajera, o cheie veche, ceva mai mare decât cheile obisnuite...

* Vrând sa-si transforme curtea într-o gradina zoologica tacuta si pasnica, John Fairnington, din Branxton, a populat-o cu animale facute din beton.

7. În prima zi când locuiam la Maria, spre seara, am gasit în fata usii, pe pragul de afara, un fluture de noapte. Corpul lui greoi, pufos si mare cât un pui de vrabie, zvâcnea din când în când, apoi încremenea, cu aripile desfacute. Ca sa-l feresc de taisurile reci ale noptii l-am luat, nu fara dezgust, si l-am pus într-o cutie, pe masa de sub fereastra.
(Ar trebui sa adaug câteva amanunte despre cutia aceea de carton rosu careia, datorita obiceiului meu de a da nume obiectelor, îi spuneam Intimitate, dar ma tem sa nu îngreunez o întelegere si asa destul de vaga.)
În dimineata urmatoare, un Ritm dusmanos mi-a dat târcoale: vibra, ciripea, zbârnâia, izbea în geam, troznea în varul peretilor, îl simteam pretutindeni, real si perfid.
Ca sa ma apar am început sa-mi pendulez capul spre dreapta si spre stânga, era o amenintare, el s-a restrâns, s-a comprimat, a devenit fosnet, din ce în ce mai localizat, o unghie care zgâria usurel pe dinauntrul cutiei de carton de pe masa.
Atunci mi-am amintit de fluture, am luat Intimitatea si am deschis-o; fluturele a iesit, era înca viu, încerca sa se târasca greoi spre un ungher mai întunecos, l-am aruncat afara.
A doua zi, am gasit însirate pe prag sase aripi de fluture, identice una cu alta, le-am recunoscut imediat, erau ale lui toate sase, nici urma de restul corpului, le-am ars acolo unde le gasisem.
În cea de-a treia dimineata, pe când vroiam sa ies, am regasit, aranjate cu grija pe pragul de afara, cele sase aripi, neîndoielnic aceleasi, le-am ars din nou, apoi m-am reîntors în atelier, m-am asezat pe scaun cu fata la perete si am început sa astept, stiam ca trebuie sa astept... 8. Fireste, spun numai ce se cuvine, adica lucruri aparent marunte, constient ca pâna si ele par uneori cam trase de par, acesta fiind modul lor de a se lasa vazute; e ca si cum încercând sa povestesti un munte cu avalansele lui cu tot, s-ar lasa povestita numai o pietricica sau ceata de la gura prapastiei; dar sunt convins ca pâna si în tacerea lor se poate deslusi câteodata geamatul înclestarii dintre vârf si abis.
De asemenea, relatând lucrurile acestea cam greu acceptabile nu încerc sa descurc trama în care viermuiam orbit mai mult sau mai putin de propriile mele retine: la început ma încapatânam sa înteleg, în sensul obisnuit al cuvântului, dar întelegerea aceea nu putea atinge decât ecouri venite de foarte departe si care abia pâlpâiau, ca niste raze pe duca; cu timpul, explicatiile se transformau în portite pentru noi capcane, nascute din ele însile.

*Marc de Maere, care a stat 105 zile într-un sicriu special amenajat, la o adâncime de 1,50 m, se pregateste sa petreaca 206 zile în conditii similare.

9. În zilele acelea izbutisem sa procur, în afara de mere, si o cantitate infima de malai; acesta, fiert cu foarte multa apa, devenea terci; lasat sa se raceasca el constituia hrana noastra de baza, o hrana infama, as putea zice, care ne-ar fi dezgustat profund daca i-am fi dat vreo atentie.
Oricum, permanenta stare euforica în care traiam pe atunci ar putea fi pusa pe seama nutritiei, explicatie, dupa cum mi-am dat mai apoi seama, pe cât de logica pe atât de cretina.
Nici vorba, disponibilitatile noastre, mai ales ale Zenobiei, ne-ar fi putut rezolva, cu destula usurinta micile mizerii ale vietii dar niciodata nu ne-a trecut prin minte sa le folosim pentru asemenea nevoi; iar daca o data sau de doua ori am vârât câte o moneda în cutia unui telefon sau a unui cântar public si ne-am ales cu câte o poala de maruntis, aceasta a constituit pentru noi un joc: am vazut ca se poate si, fara sa ne miram sau sa repetam, am lasat sa se poata.

10. Totul se desfasura dupa legile unei ciudate nepasari-active: datorita ei, cele mai neînsemnate gesturi capatau greutate pe când limitele vointei-constiente deveneau din ce în ce mai instabile: orice se întâmpla parea, în acelasi timp, constant si reversibil, cert si înselator, dar mai bine sa vorbim despre altceva...
În acele zile, Zenobia se adapta noilor conditii ale existentei noastre; era o adaptare fluida în care viata obisnuita nu se deosebea cu nimic de viata presimtita; ea le turna una în alta, gesturile si cuvintele ei se aliniau într-o modestie obscura si plana careia numai ramasitele orgoliului meu mai încercau, din când în când, sa i se opuna.
Pentru mine, Zenobia reprezenta mirificul dezlegat; naivitatea si spaimele ei erau de alta natura: ea tresarea si se speria la orice fosnet, auzea cum se misca umbrele pe ziduri.

*În Venezuela, membrii unei expeditii au descoperit întâmplator o padure care creste într-o pestera subterana: Padurea, formata din copaci foiosi, înalti si atât de desi încât a fost nevoie de topoare speciale pentru a se putea croi un drum, are frunzisul verde în care clorofila se formeaza fara ca razele soarelui sa patrunda în pestera subterana.

11. Zenobia îmi devansa gesturile si intentiile; nu stiu daca punctul ei de vedere coincidea cu al meu desi s-ar putea spune ca nu traiam individual; dar punctul nostru de vedere, totdeauna coincident, era altceva decât coincidenta.
Aveam impresia ca pâna si tacerile ei îmi vorbeau despre ceva pe care îl stiam de mult, ceva imposibil de formulat în cuvinte, simtit de obicei ca o împacare, ca o stiinta totala si linistita.
Ea ma ferea de explicatii; stiam amândoi ca nu e nevoie sa reformulam ci sa traim conform lumii aceleia presimtite devenind, astfel, disponibili pentru ea; când izbuteam, conflictul haotic al unor elemente si idei se topea de la sine, aparenta dezordine capata coerenta; aceasta cerea însa destul chin si suferinta: ca sa le pot suporta, suprafata mea de contact pe atunci înca fragila ma obliga adeseori sa recurg la poezie; atunci incoerenta si echivocul intrau în joc doar ca aparente ale posibilului pe când, dimpotriva, întelegerea formulata mi se parea pe jumatate pierduta. Zenobia ma ajuta sa restabilesc pas cu pas o natura în parte uitata, în parte presimtita, dar care ma îndreptatea sa ma îndoiesc de realitatea perceptiilor mele; aceasta natura constituia pentru ea câmpul firesc al existentei.
În norul care ne traia trecuse timpul teoriei, era o vreme a dovezilor si a marturiilor; acolo, solicitarile, mai ales cele privind starea si miscarea lumii, se dezlegau ca sa se lege altfel iar noile lor legaturi faceau loc altora, infinit îmbogatite, deveneau altceva, ramânând într-un fel aceleasi.
Stiam ca obsesia unui sens ascuns al lucrurilor, ca orice , obsesie, se datora în cea mai mare parte indisponibilitatii si ca starea obsesiva, ca si explicarea sensului, nu poate duce decât la o noua miopie, la o noua eroare sistematizata. Zenobia cunostea mânia si frustrarea pe care mi le pricinuiau sistemele.

*De 33 de ani doctorul William Bean noteza cu atentie ritmul cresterii unghiei de la degetul mare al mâinii sale stângi.

12. Zenobia îmi ghicea gândurile, toate gîndurile; odata, stateam tacuti amândoi. Dragos dormea pe masa: eu citeam ceva despre acea auditoare si confidenta a strafundurilor, maicuta Mechtilde de Magdebourg, care, cu un mileniu si ceva în urma, bântuita de viziuni ale infernului, vestea apropiata domnie a urii vesnice.
„De ce ura vesnica?” m-a întrebat Zenobia.
“De unde stii?” am spus.
“Ce sa stiu?”
“Despre Mechtilde...” “Care Mechtilde?” s-a mirat Zenobia; iar când i-am spus ce citeam mi-a marturisit ca nu stia nimic despre nici o Mechtilde dar ca nu suporta ura; vorbise asa, într-o doara, si parea mai mirata decât mine, mai speriata chiar, ai fi zis ca vroia sa-si ceara scuze.

*Plajele litoralului peruvian al Oceanului Pacific au fost invadate de uriase meduze multicolore, smulse de furtuni din adâncuri.

13. Altadata, când am capatat doua bilete la circ, am stricat fara voia mea spectacolul unui biet hipnotizator. Acesta lucra cu un baiat de vârsta noastra care trebuia sa ghiceasca, legat la ochi, numere de pe buletinele de identitate ale spectatorilor, si asa mai departe. În seara aceea eu si Zenobia eram bine dispusi, spectacolele de circ ne-au placut totdeauna, asa ca i-am spus, în gluma, Zenobiei: “Ce-ar fi sa-l fac pe baiat sa vina la mine?”
Zenobia a pufnit în râs, eu am si uitat ce spusesem, nu ma interesa, cand baiatul acela legat la ochi a dat buzna peste mine, tocmai în fundul salii, unde ma aflam; asta s-a repetat de trei-patru ori, nu mai stiam cum sa scap, spre disperarea hipnotizatorului, pâna când publicul a început sa fluiere; a urmat apoi alt numar, si altul, pâna la sfârsit...
“Te-ai jucat frumos”, spunea Zenobia, în drum spre casa, vrând parca sa stearga gustul penibilului pricinuit de jalnica mea exhibitie.

*Michel Lottito, în vârsta de 28 de ani, a reusit în 12 zile sa manânce aproape în întregime o bicicleta în greutate de 7 kilograme.

14. Stateam în norul meu si ma uitam; de fapt nu cautam nimic, stateam ca într-un abur transparent, zilele se scurgeau lente, aproape nu ieseam din casa. Zenobia lipsea mereu, sustinea ca trebuie si ea sa lucreze. În noaptea fara de sfârsit a lumii urlau aceiasi lupi, luceau aceleasi stele.
Într-una din zile, spre seara, Zenobia m-a sfatuit sa mai ies un pic la aer, sa ma plimb, ,,esti palid de tot”, spunea, “du-te sa cumperi niste sugativa galbena, sau ce vrei tu”.
Am plecat, se înnorase, exista o mica papetarie prin apropiere, Zenobia pomenise numele câtorva strazi, pe ele trebuia sa merg si nu pe altele, daca m-as fi abatut din drum s-ar fi miscat altceva. Strabateam strazi arhicunoscute, vedeam ca prin ceata oameni cu fete albe sau verzi, erau niste case, cineva striga de la o fereastra deschisa : ,,Ioanaaa!”, o femeie scapase din mâna la trecerea mea cateva monezi, le auzeam sunând, se aplecase sa le culeaga de pe asfalt, ma duceam sa cumpar sugativa galbena sau ce vroiam eu.
Apoi, fara nici un motiv, m-am abatut din drum; începuse sa picure, se scutura un nor, în stânga mea se afla strada Palade, o strada mica si linistita, deasupra ei cerul parea un cort urias tapisat cu planete albastre care pluteau calme de la o zare la alta, acolo nu se putea sa ploua; aveam senzatia ca patrund pe aleea unui cimitir, un rest de slabiciune ma facea sa ma întreb, vag, de ce ma abatusem din drum, ce cautam pe aleea unui cimitir.
Pe strada aceea, mergeam, cu ani în urma, spre scoala. În drum, scoteam limba la oameni; daca trecea vreun schiop i-o luam înainte schiopatând; acum, dupa câtiva pasi, l-am vazut venind dinspre celalalt capat al strazii pe unul dintre prietenii mei, îmi facea semne de departe, parea ca vine la o întâlnire dinainte fixata.
Prietenul acela, al carui nume nu l-am stiut si cred ca n-am sa-l stiu niciodata, era un baiat destul de înalt, mai mult blond, am impresia ca purta totdeauna camasi albe cu gulerul rasfrânt, oricine ar fi spus ca arata bine. Prima oara îl întâlnisem în Gara de Nord, cu câtava vreme înainte de plecarea mea în mlastini, ma aflam în sala de asteptare clasa a doua, stateam pe o banca, habar n-aveam ce cautam acolo, în orice caz nu ma gândeam sa plec nicaieri, asteptam pur si simplu, era îmbulzeala, câteva sute de oameni...
L-am vazut, peste multime, la celalalt capat al salii, cauta si el parca pe cineva; când a dat cu ochii de mine a ridicat mâna, se afla înca în prag, mi-a facut semn; am ridicat si eu mâna, pe el îl asteptam; a venit spre mine, ne-am îmbratisat, s-a asezat alaturi, pe banca, am vorbit câteva ore, spunea ca se ocupa cu un fel de masuratori (de terenuri, de drumuri, n-am prea înteles), i-am dat si eu unele noutati despre mine, eram convinsi amândoi ca ne cunosteam de când lumea, el îmi spunea pe nume (îmi daduse un nume aiurea, cred ca îmi spunea Scarlat, nu l-am contrazis, n-avea nici o importanta), abia când a plecat mi-am dat seama ca atunci îl întâlnisem pentru prima oara si ca uitasem sa-l întreb cum îl cheama.
Acum, pe strada Palade, prietenui meu fara nume mi-a întins mâna si mi-a spus repede: “Te-am asteptat la cimitir.”
“La cimitir ? Ce sa caut la cimitir ?” m-am mirat eu.
El m-a privit o clipa, pe urma a spus: “la înmormântare; a murit Constantin”.
Apoi mi-a dat mâna grabit si a plecat; începuse sa ploua pe strada Palade, n-am apucat sa-l întreb de unde îl cunostea pe Constantin, de unde stia ca îl cunosteam si eu, “n-avea importanta, m-am dus sa cumpar sugativa galbena sau ce vroiam eu.”
Când m-am întors acasa i-am povestii Zenobiei abaterea mea din drum si celelalte, de altfel îi povesteam în fiecare seara tot ce faceam în timpul zilei, recapitulându-mi astfel obisnuitele pendulari între mizeriile orgoliului si meschinaria modestiei; de obicei ea nu zicea nimic, trebuia sa ajung singur la capat, a tacut si atunci dar fiindca era lânga mine totul parea limpede în cercurile noastre.

*La Grenoble, Christian Schaller a fost atacat cu lovituri de karate de doua femei care, dupa ce i-au luat actele si portofelul cu 800 de franci, au disparut, pe cât se pare cu o masina în care se aflau doi barbati.

15. Îmi e nespus de greu s-o situez pe Zenobia în cadrul ei real, nu pentru ca n-as vrea ci pentru ca de prea multe ori cuvintele întuneca ceea ce vor sa spuna; un amarât de fard peste paloarea fetei n-ar fi în stare sa redea vederii nimic din fragezimea ei launtrica; în plus, ea bombane mai toata ziua (înca de mica bombanea jucându-se cu papusile ei de cârpa), vorbeste singura si e de o încetineala uimitoare; în plus, ea e nespus de dura si de blânda în acelasi timp.

16. Pentru Zenobia nimic nu e marunt sau obisnuit; în privinta aceasta ea seamana cu o lupa în care lumea se redimensioneaza, firesc si de la sine, în tipare lente, si nu se chinuie sa fie; prin ea, eclipsele dispar într-o seninatate care absoarbe totul, pentru ca mai apoi o simpla vorba de-a ei legata de cine stie ce banala grija casnica sa le readuca acolo unde nici n-ai banui ca sunt posibile.
În toate acestea, ea ramâne o fetita cuminte si naiva; câteodata însa e de o încapatânare nemaipomenita, nu spune decât nu si nu; atunci toate argumentele mele devin inutile si e nevoie sa treaca un timp ca sa înteleg ca împotrivirea se datora “trecatoarei mele iesiri din cercuri”, ca sa folosesc cuvintele ei. Fireste, asemenea momente m-ar mâhni adânc daca n-ar cuprinde si ele ideea consolatoare ca, din toata lumea asta, ea m-a ales pe mine.
De fapt, Zenobia sustine ca tot ce fac e foarte important si se necajeste de câte ori îmi pierd încrederea în mine; ea e convinsa ca drumul vietii mele îmi cere sa ma misc, orice s-ar întâmpla, numai pe el si ca, de-a lungul lui, în orice clipa, se afla lucrul catre care ma îndrept, chiar daca uneori îl uit sau îl ignor.

17. M-a umilit descrierea saraca si profanatoare a Zenobiei. Din pricina asta, câteva zile n-am mai scris un rând; ar fi trebuit, totusi, sa stiu de la început ca pângaresc o zona care, datorita structurii si deprinderilor mele, se lasa transcrisa, si înca destul de vag, numai prin mijlocirea a ceea ce numesc pohem; ar fi trebuit sa nu uit ca, altfel, tentatia de a o descrie cât de cât aduce dupa sine texte a caror inocenta artizanala nu are decât un merit: acela de a ma situa în afara literaturii...

18. Înainte de plecarea în mlastini obisnuiam sa fac plimbari lungi, fara o tinta precisa. Un fel de impuls greu de definit îmi vestea momentul când trebuia sa pornesc la drum. Atunci luam primul tren, indiferent de directie, sau prima cursa auto, iar când ajungeam la zece-cincisprezece kilometri de oras ma întorceam acasa pe jos. Vara, când oboseam sau când arsita soarelui devenea de nesuferit, ma culcam prin gari, pe sub salcâmi, în iarba. De obicei calatoriile mele se încheiau în preajma vreunui loc încarcat de vestigii sau pe fundul vreunei cariere de nisip parasita, îmi placea sa privesc faliile sectionate, le citeam ca pe paginile unei carti, erau si oase vechi.
Iarna, pe sosele pustii, vântul îmi biciuia obrajii, vrabiile aproape înghetate ma însoteau cu tipete de spaima, vâram câteva dintre ele sub palton, stateau cuminti acolo pâna se încalzeau, apoi îsi reluau zborul si zarva, lasând altora locul.
Asa se face ca, pe când locuiam la Maria, am simtit impulsul acela si i-am spus Zenobiei ca trebuie sa plec, nu stiam unde; era spre miezul noptii, ea mi-a pus într-un sac de sport al Mariei ceva de mâncare, un pumn de tutun, o cutie de chibrituri si un spaclu mic, patat de vopsele.
La gara, primul tren pleca spre Baragan. Am luat bilet dus-întors pâna unde îmi permiteau putinii bani pe care îi aveam în buzunar, nu mai stiu pâna la ce statie, si m-am urcat într-un vagon de clasa a treia.
Cât a tinut drumul, putinii calatori vorbeau pe soptite vrând parca sa nu tulbure noaptea. Ma ghemuisem pe o banca si asteptam sa stiu unde trebuia sa cobor. Dupa un ceas, am stiut si m-am coborât.
Era o halta, nu i-am putut citi numele, o ghereta de scânduri cu o lampa afumata, aproape stinsa. Trenul se oprise câteva clipe, abia am apucat sa ma dau jos.
Am batut în geamul gheretei, cineva dinauntru a soptit : “ce doresti?”, am întrebat tot în soapta unde e satul, nu i-am spus numele pentru ca nu-l stiam, glasul din ghereta mi-a raspuns : “tine-o înainte ca te duce drumul”, se ghicea un drum în bezna, pe lânga ghereta, am mers un timp de-a lungul lui, pe sub copaci razleti, apoi m-am abatut peste ogoare, începuse o burnita marunta, auzeam de pe alt drum, poate aproape, poate departe, soapte de oameni îndemnând vitele si scârtâit de care; era un întuneric ud, am nimerit o poteca, stiam ca pe acolo trebuia sa merg, si ea m-a dus pe ulitele unui sat care mi s-a parut nesfârsit de lung; izbeam în dreapta si în stânga, orbeste, cu sacul de mâna, ca sa ma apar, niciodata nu s-au napustit asupra mea atâtia câini tacuti si furiosi, îsi înfigeau coltii în sacul meu, unul a ramas cu dintii înfipti în el, învârteam sacul în aer, cu javra cu tot, ca sa-l desprind, eram sigur ca oamenii ma priveau din casele întunecate, mi se parea ca le aud soaptele dar n-a iesit nici unul sa alunge haita. La capatul satului m-am oprit sa rasuflu, câinii ramasesera în urma, le auzeam mârâitul înabusit; apoi am taiat pe o scurtatura, de-a curmezisul unei araturi si m-am oprit lânga un pâlc de salcâmi. Stiam ca acolo era locul: o groapa, un fel de sant adânc si nu prea lung. Am sarit în groapa, m-am ghemuit pe fundul ei, eram leoarca de sudoare, burnita îmi udase hainele, mi se lipeau ochii de somn si oboseala.
Dupa un timp, cerul s-a limpezit; tresaream din când în când si ma uitam în sus, stelele scaparau si sareau parca de colo-colo, întreaga bolta se rasucea, tacuta, deasupra mea; am bâjbâit pe fundul gropii pâna ce am gasit, apoi am adormit.
Când m-am trezit se luminase de-a binelea. Am pornit înapoi, spre halta. Câinii se linistisera. Am strabatut satul fara sa vad tipenie de om, ai fi zis ca murisera toti. Hainele ude, încinse acum de soare, începusera sa ma friga. La halta, am batut din nou în geam. Lampa se stinsese, cred, singura. Am întrebat la ce ora trece primul tren spre Bucuresti; aceeasi voce mi-a soptit ca mai am de asteptat. Soarele devenise explozie galben-roscata. M-am tras mai la o parte, exista si acolo un pâlc de salcâmi, m-am culcat la umbra lor.
Acasa i-am daruit Zenobiei medalionul de piatra lucioasa slefuit cu vreo trei mii de ani în urma si regasit de mine, pentru ea, în bezna gropii: piatra aceea neagra ea spune ca a fost din totdeauna a ei si o mai poarta si acum, din când în când, prinsa la gât cu o curelusa subtire.

*Concursul anual de la Montemesola – pentru cea mai frumoasa mustata – a fost câstigat de grecul Nicolas Stassinos, posesorul unei mustati de 60 cm.

19. La început, când pui degetul pe un lucru si lucrul acela se aprinde nu e deloc vesel, te apuca si spaima; de obicei dupa aceea începe revansa, cu subtilitatile greu de discernut ale constientului, începe chinul de a nu fi sigur daca doar ai presimtit aprinderea sau daca ea s-a produs pur si simplu la atingerea degetului tau.
E greu sa te obisnuiesti cu gândul ca ai putea avea un picior mai lung sau mai scurt decât ceilalti, oricum schiopatezi iar meschina compensatie a singularitatii nu e o consolare.
În asemenea momente Zenobia intra în norul meu, soptea ceva, nu învata nimic de la mine si nu ma învata nimic, eram traiti fiecare de universul nostru comun, ne întelegeam firesc, fâra prea multe vorbe. Pe urma ea zâmbea, uita, uitam si eu, afara se întuneca, stateam asa, îmbratisati, în mijlocul odaii, de afara nu patrundea nici un zgomot; nici un fir de lumina, ma întindeam pe sofa.
“Zenobia”, spuneam, “am scris niste poheme tâmpite, n-ai vrea sa mi le citesti tu ? Sunt acolo, pe masa...”
Ea lua hârtiile, se culca lânga mine, în bezna, cred ca închidea si ochii, întunericul devenea cald si moale. Zenobia citea cu degetele, cuvintele picurau când limpezi, când turburi, le intuiam exact pe cele care trecusera dincolo.
Altadata, când pohemele mele ma plictiseau (simteam fiecare litera-frâna, fiecare cuvânt menit sa ma întoarca, sa readuca îngerul în closetul comun al mentalului si rataceam prin imensul pustiu al revansei), o rugam sa-mi citeasca din cine stie ce carte, uitata de Maria. Odata, a nimerit niste poeme în flamanda. Atunci glasul ei usor speriat mi-a soptit în întuneric :
“Sunt într-o limba straina...”
“Nu-i nimic”, i-am spus. “Cu atât mai bine...”
Ea si-a plimbat degetele peste file si a început sa citeasca, sunetele pareau ciudate pentru urechile noastre dar noi le întelegeam sensul, de dincolo de cuvinte.

20. Într-una din zilele acelea, pe când Zenobia era plecata de acasa, ne-a vizitat Maria, nu mai trecuse de mult pe la noi, ne-a adus câtiva trandafiri abia îmbobociti, zicea ca sunt din gradina ei.
“N-am sa stau mult”, spunea, “n-as vrea sa te deranjez”.
“Poti sa stai cât vrei”, i-am spus. “Nu ma deranjezi deloc, esti la tine. Stii, sper, ca ne mutam, curând...”
“Nu-i nici o graba”, a spus ea miscându-se moale, si emana atâta caldura si supunere încât orice baiat ar fi sarutat-o macar. “Am venit sa iau niste desene vechi, nu stiam ca esti singur.”
“Nici nu sunt singur Maria”, am spus aratând vag spre masa de unde Dragos, care nu mai deschisese de mult ochii, ne privea cu o sprintena curiozitate, “mai e si batrânul” (aici Dragos s-a încruntat putin si a clatinat din cap, a mustrare).
Maria s-a uitat spre masa, apoi si-a întors, mirata, capul spre mine.
Exista oameni în fata carora e placut sa palavragesti, ei te incita la asta, îti dau impresia ca înteleg foarte bine si ce spui si ce nu spui; de multe ori te si dezamagesc, mi s-a întâmplat si mie; oricum, ei nu te obosesc, n-ai nevoie sa tot explici, ti se pare ca te înteleg dintr-un foc, nici n-apuci bine sa închei fraza.
Pentru mine Maria facea parte dintre ei, de aceea, ca sa nu tac, i-am spus imediat ca îmi place muzica, în special a greierilor, i-am povestit despre cei doi sapatori de fântâni care vorbeau între ei fiecare din fântâna pe care o sapa si de pe stratul la care ajunsese, unul statea pe argila, altul pe nisip, treaba lor; i-am mai vorbit despre un sculptor inexistent, numit Heraclitoris; a carui bunica locuia pe o vale arsa de soare si despre un proiect de sinucidere colectiva în care murim toti pe o plaja, ne dam cu pantoful în cap. “Exista, totusi, o compensatie”, spuneam, “dar ea se afla în vestiare, acolo unde dam nume noi acelorasi stravechi si jalnice erori”, si asa mai departe.
Astfel vorbeam cu Maria si ma simteam bine, golul acela cu demarcatii vagi se umplea cu efluvii caldute, ma ascultam ca pe un strain, nu totdeauna multumit de mine, îmi gaseam justificari : “nu vreau sa-i las ei timp sa se desfasoare, m-ar plictisi prea mult, prefer sa aud pe unde se mai împotmoleste propria mea minte”, era o relaxare cabotinismul meu acceptabil.
Maria ma asculta, ai fi zis ca întelegea perfect nefericita picatura de fosfor care mai licarea printre sunete, statea lânga masa de la fereastra, luase o mapa cu desene si alegea din ele, punea unele deoparte, trecea cu mâinile prin Dragos care zacea neclintit acolo, parea ca nu-l vede, trecea desenele prin el ca prin aer, punea unele la loc, în mapa, tot prin Dragos. Taceam. Ma încerca o senzatie de voma, o amintire de cosmar, ma întrebam daca Maria stia si facea dinadins alegerea aceea desucheata.
Când si-a dat seama ca tac, Maria a oftat si s-a întors spre mine.
“Zilele trecute”, a spus ea, “am cunoscut un baiat, zicea ca te stie...”
Apoi a luat desenele alese si a plecat.

*Pe când interpreta la Paris rolul principal din “Vecerniile Siciliene” de Verdi, cântareata Martina Arroyo s-a prabusit pe scena în actul al doilea datorita unei bruste scaderi de tensiune. Pentru a o înlocui a fost solicitata cântareata Renata Scotto care, dându-si acordul, si-a anuntat apoi indisponibilitatea pentru doua saptamâni. S-a apelat atunci la cântareata Montserrat Caballe, dar aceasta era bolnava. “Le Monde” informeaza ca în lume nu se cunosc decât trei-patru cântarete capabile sa interpreteze dificilul rol al Elenei, trei dintre ele aflându-se bolnave în acelasi timp, una la Paris, a doua la Milano, a treia la Torino.

21. Seara, fireste, i-am povestit Zenobiei pâna în cele mai mici amanunte vizita Mariei, i-am repetat toate cuvintele rostite de mine si de ea, tot ce gândisem în clipele acelea, am evocat pâna si cotropitoarea caldura umeda a vizitatoarei.
Zenobia era obosita, lucrase mult în ziua aceea, statea pe un scaun si mângâia buchetul de trandafiri adus de Maria.
“Sunt doisprezece”, a spus.
“Cum poti sa fii atât de linistita?” am întrebat-o, fiindca începea revansa. “Din tot ce ti-am spus reiese ca Dragos nu exista, acolo, pe masa si tu, în loc sa spui ceva, ma lasi sa ma chinuiesc...”
“Sunt obosita”, a spus Zenobia si mângâia mai departe trandafirii.
“Tu nu ma ajuti niciodata”, am spus, “ma lasi totdeauna sa ma chinuiesc singur .. Nu-ti dai seama? Daca Maria nu-l vede, daca poate sa-si treaca mâinile si desenele prin el, înseamna ca am halucinatii si, ce-i mai rau, ca le leg între ele, ca le sistematizez...”
Stiam ca însir prostii, îmi era egal, sistemul însailat fara voie de câtava vreme se anihila în tacerea Zenobiei, simteam din nou cum ma înconjoara acel “altceva” care, pentru a putea fi suportat, cerea mici pauze de isterie rationala capabile sa-l mai îngroape din când în când în propria lui forta disperata; acum, slabiciunea si îndoielile mele mai staruiau doar prin virtutea inertiei.
Si totusi, din orgoliu, vrând parca sa-i demonstrez Zenobiei ca aveam dreptate, ca vina era a ei si numai a ei, m-am îndreptat spre Dragos, i-am pus mâna pe cap, i-am pipait fruntea rotunda, parul uleios si moale - erau acolo, sub degetele mele, mi-a facut cu ochiul.
Când m-am întors lânga Zenobia am vazut ca ea nu mai mângâia trandafirii: de la baza fiecaruia, de unde floarea întâlneste tulpina, ea scotea niste ace cu gamalie atât de mici si de subtiri încât abia daca le-ai fi putut zari.
“Ia te uita !” m-am mirat eu. “Maria pretindea ca sunt culesi din gradina ei...”
“Poate chiar sunt”, a spus Zenobia.
Atunci mi-am amintit ca, de fapt, asa obisnuiesc sa faca si unii florari când vor ca garoafele sau bobocii de trandafir sa dureze mai mult...

*În decursul unui singur an în Republica Sud-Africana s-au nascut 12 perechi de gemeni siamezi. Profesorul Trevor Jenkins considera aceasta ca pe un fenomen extrem de rar si care trebuie studiat, pe pamânt nascându-se anual cel mult o pereche de asemenea gemeni.

22. Curând dupa aceea, într-o dupa-amiaza, eram obosit, aveam în fata niste poheme, stateam cu obrazul lipit de ele, Zenobia nu era acasa, ma aflam pe muchie de cutit între pohezie si celelalte, care trebuiau facute cu grija.
As fi atipit sau chiar atipisem, cu capul pe masa: terminasem de scris. Era, într-un fel, ca atunci când începi sa mori, în tine...
Stateam cu capul pe masa, peste pohemele mele, când usa s-a deschis bi-ni-sor, credeam ca e Zenobia, si a intrat un copil de vreo trei-patru ani, firav si palid.
Nu stiu de ce, m-am gândit ca ar putea fi Empedocle-copil si mi-a venit sa râd pentru ca anticii astia, când vin, sunt totdeauna solemni, n-ar zâmbi nici în ruptul capului, si mai sunt si politicosi (am mai patit-o o data cu Empedocle, tinea mortis sa-mi dea sfaturi, eu ma uitam cu jind la sandaua lui de bronz, cea lasata la gura vulcanului, îmi placea modelul, i-as fi cerut-o s-o port si eu câteva ore i-as fi facut sa crape de invidie pe baietii de pe strada Leonida unde locuiam pe atunci cu mama si cu cele patru surori ale mele pe când fratele meu mai mare, Andrei, ratacea pe undeva prin provincie; dar Empedocle ma batea la cap: “trebuie sa înveti sa gândesti cu mâinile”, i-as fi spus sa taca dracului din gurita lui minunata pentru ca pe mine începusera sa ma doara mâinile de atâta gândire...).
Pe urma mi-am zis ca baietelul care ma vizita putea sa fie al vreunui vecin si ca se ratacise din întâmplare pe la noi, asemenea lucruri se întâmpla si nu se întâmpla, în acelasi timp, n-ai cum sa stii daca nu stii...
Baietelul parea ca nu ma vede, nu-mi dadea nici o atentie, se uita la Dragos, ma si gândeam sa-l întreb, în ipoteza ca ar fi fost Empedocle, cum naiba de gresise în privinta modului de moarte; as fi palavragit un pic cu el despre asta dar îmi era prea somn, abia izbuteam sa-mi tin pleoapele ridicate.
Copilul statea cuminte în camasuta lui larga, la câtiva pasi de masa de sub fereastra; tinea mâinile la spate, se aplecase usor înainte, privea atent si nu scotea o vorba.
Au trecut, astfel, câteva minute bune, aproape atipisem, când Dragos a sarit de pe masa si a început sa topaie în jurul lui. “Astâmpara-te”, am încercat eu sa-l potolesc. “O sa sperii copilul...”
Dar cuvintele abia îmi ieseau din gura, un fel de mormait. Cu toate astea Dragos le-a înteles si s-a oprit o clipa.
“Nu se speiie”, mi-a spus, “e piietenul meu, a venit sa ne jucam...”
“Prietenul tau, pe dracu”, am izbutit eu sa mormai pe când el îsi relua dansul în jurul copilului.
Îi vedeam si îi auzeam pe amândoi ca dintr-un cub de ceata, mâinile pustiului luceau dar fata nu i se înverzise înca, îmi era atât de somn încât m-as fi aruncat de pe scaun direct în asternut, ca într-o apa; m-am târât cu greu pâna la sofa, m-am poticnit de câteva ori, si m-am întins acolo cât eram de lung, cu fata spre ei.
Nu stiu de ce, ma încapatânam sa tin ochii deschisi, as fi putut sa-i vad oricum, începusera sa joace amândoi, topaiau ca nebunii, sareau prin aer si chicoteau, apoi Dragos s-a asezat în patru labe, copilul i s-a urcat în spinare, se miscau asa, de-a lungul încaperii. Când izbuteam sa ridic mai mult pleoapele îi vedeam ca pe niste pete nebuloase mutându-se de colo-colo, habar n-aveau de mine, vroiam sa strig la ei sa se astâmpere odata, sa ma lase sa dorm, mi se întepenisera maxilarele, nu izbuteam sa scot decât niste sunete jalnice: “ob-ob-ob...”
Apoi s-au potolit, le vedeam din nou, clar, fetele, semanau în mod ciudat cu mine, nu întelegeam si nici nu încercam sa înteleg cum de îmi semanau atât de mult pustiul ala amarât si batrânul senil, cu mutra lui de capra jumulita, simteam ca exista între noi o comuniune de nedefinit, ne zbenguiam parca, toti trei, în aceeasi apa racoroasa si i-as fi pocnit pe toti trei fiindca nu ma lasau sa dorm.
Pe urma Dragos s-a instalat tacticos pe scaunul meu, la masa mica unde obisnuiam sa scriu, a luat unul din pohemele mele, apoi înca unul, si înca unul, în total trei, facea avioane din ele, pustiul îl privea serios si atent, le mai netezea si el un pic muchiile, cu unghia, si le arunca prin camera.
Îmi venea sa urlu si sa râd, putin îmi pasa si de poheme si de mine, m-am pomenit miscând (înauntru) degetele; faceam (înauntru) exact ce facea Dragos; bratul meu drept zvâcnea (înauntru): arunca avioanele odata cu bratul plapând al copilului; exista (înauntru) o similitudine uluitoare a gesturilor noastre. Pe urma m-am plictisit, ei s-au oprit din joc. Dragos mi-a facut un semn de salut, cu mâna la caciula, copilul ma ignora, si au iesit amândoi bi-ni-sor, din odaie, pe când eu ma prabuseam într-un somn adânc.
Când s-a întors Zenobia se întunecase de-a binelea, a aprins lumina, m-a trezit.
“Ce ai ?” mi-a spus, “de ce gemi ?”
I-am povestit ca pesemne lucrasem prea mult din care cauza avusesem un cosmar placut si neplacut, ca ma vizitase un baietas, “închipuieste-ti”, i-am spus, “cred ca era Empedocle-copil, un pusti, toata chestia e ca semana leit cu mine; acum, sa nu-ti închipui ca spun asta din orgoliu, era un biet pusti amarât; în plus, bosorogul de Dragos a facut magaria de a se cara fara sa-si ia ramas bun de la tine, semana si el cu amândoi...”
Zenobia s-a asezat pe scaun sa plânga un pic, poate era obosita, poate îi parea rau ca ne parasise Dragos. Pe urma a zis: “gata!” si s-a ridicat. Eu i-am povestit mai departe ce se întâmplase. Ea ma asculta facând, ca orice gospodina, putina ordine prin casa. De trei ori s-a aplecat si a ridicat de pe jos niste avioane de hârtie, trei în total, dar nu le-a pus lânga celelalte poheme si pe masa de sub fereastra care ar fi putut sa dea spre mlastini.