Am terminat recent primul roman al lui Petru Popescu. Mi-a luat o bucată să îl citesc din moment ce l-am rumegat oarecum intermitent fiind prins și cu alte chestii. Cartea e structurată pe 3 părți disproporționate ca întindere, părți purtătoare de mesaje conforme sau total contradictorii unei atitudini de om condamnat la maxim un an și jumătate de viață. Paginile reprezintă o escapadă silnică scăldată în forfota cotidiană alternată cu indolența zilelor toride de vacanță de vară. Cronometrul intern, numărătoarea inversă a inginerului cu nume nedefinit va ajunge inevitabil la 0 iar acesta este nevoit să își comprime dezideratele, planurile, cheltuielile, cumpătarea, sentimentele, deciziile și propria ființă în timpul rămas până la dispariția sa.

Acțiunea se petrece în mare parte într-un București antropomorfizat, o capitală cu puls, contracții musculare, temperament, mofturi și vârste cu particularități aferente. Spre sfârșitul romanului scena se mută temporar pe litoralul constănțean după care cu puțin timp înainte de moartea metaforic-simbolică a osânditului prematur, acțiunea se mută din nou în Capitală.

Personajele cele mai longevive din punct de vedere al duratei rolului sunt inginerul și prietenul său cel mai bun, Bibi. Mai intervin și Irina, o fostă prietenă a inginerului, soțul acesteia Sorin, prietenul lor comun Paul Plopescu, diverși foști colegi de liceu și Corina, o tânără neexperimentată al cărei rol devine deosebit de important cu puțin timp înainte de sfârșitul operei.

Þesătura narativă debutează aparent optimist, promițător. În ultima zi a anului X(aproximativ sf anilor 60-începutul anilor 70; raportat la mențiunile temporale ale morții lui Sadoveanu, cuceririi Lunii și perioadei aproximative în care inginerul a fost în liceu) inginerul și Bibi se trezesc și se pregătesc de petrecerea de Anul Nou la care fuseseră invitați de fosta lor colegă Pisica. La scurt timp după petrecere, boală incurabilă a inginerului începe să se manifeste foarte camuflat, fiind descoperită ulterior de soțul fostei sale prietene, medicul Sorin. Paralela afectiv-fiziologică îl plasează pe Sorin în rolul de călău, tot el fiind cel care în urmă cu ceva timp îi semnase și executase condamnarea la moarte, profitând de nepăsarea lui față de Irina. Totuși, câțiva ani mai târziu chiar și o renaștere spirituală pare neputincioasă în fața unei morți fizice certe care se apropie din în ce mai mult. Românul citadin al lui Popescu consolidează atitudinea tipic urbană, atitudine care tinde să desacralizeze valorile ecleziastice, punând accentul pe profan, trupesc, senzorial. Din această cauză moftul pe care Sorin i-l permite inginerului nu pare să îl vindece de ideea obsesivă a morții care apare în gândul năpăstuitului la intervale neregulate, îngrozindu-l și tulburandu-i judecata și comportamentul. Irina și inginerul se întâlnesc și petrec o noapte împreună însă evenimentul nu poate să își depășească propriul statut din moment ce Irina își luase un angajament față de alt bărbat, ba mai mult îi și purta în pântece moștenitorul. Neputința și furia inginerului lasă impasibil legământul Irinei cu soțul său. Un legământ cu viața, cu perpetuitatea, cu fericirea. Legământ pe care inginerul îl pierduse datorită unei celule "care deodată începe să se dividă cu o viteză neobisnuita".

Experiența parcurgerii acestei povești semnalează adevărate instantanee semantice prin care autorul imaginativ ajută cititorul și imaginea impresionată în mintea acestuia să persiste și să își prezerve claritatea și autenticitatea. În acest sens pot fi menționate scena descrierii somnului și trupurilor celor 2 amici din incipit, respirația iluzorie a maestrului Sadoveanu așezat în catafalc, nopțile de dragoste de la mare petrecute lângă Corina, meciul de baschet între foștii colegi de clasă.

Asistăm la o ramplasare în cadrul căreia inertul prinde viață în timp ce ființele veștejesc și dispar treptat. Putem sesiza o paralelă între anturajul inginerului care pe măsură ce se apropie de trecerea în neființă devine tot mai distant, alienat, singur și succesiunea anotimpurilor din roman. Constatăm că ființa umană capătă o valoare din ce în ce mai neînsemnată în fața unei metropole cu atâtea organe vitale: sărbători, manifestații, piețe aglomerate, oameni aflați în interacțiune, mass-media, cercurile literaților, aerul de deasupra urbei, baruri, frizerii, restaurante, trafic.

Putem așeza în caseta însușirilor acestei scriei termeni precum senzorial, organic, de granit, de piatră, greu, cameleonic. Lângă o urbe considerată teoretic eternă e alăturată condiția ființei umane, factor indisolubil de conceptul morții căreia îi suntem toți datori. Moartea prinde viață prin intermediul cititorilor cărora senzorialul din acest roman le stimulează simțurile într-o manieră morbidă. Dispariția fizică se întrupează în diverse scene din cuprinsul romanului: accidentul lui Iordan, catafalcul maestrului, sechelele unchiului Mihaelei, bătaia cu grăsanul din fața restaurantului, urmărirea și lupta cu indivizii în costum negru, boala adolescentei cu care se culcase ocazional inginerul.

Boala grea care apasă creierul inginerului, moartea inevitabilă survenită totuși prematur probabil din simplul motiv că fusese oarecum anunțată și grosier programată capătă un fason cumpătat, lin, discret în scena finală. O plecare capabilă de a oferi o perspectivă...