Trebuia să spui că mă prefac pasăre -
eroare de crisalidă,
când am ales să fiu poem despre fluturi;
ceva în alintul meu durea lumina,
creștea nopții spini din cuvinte.

Stăteam pe o frunză cu Dumnezeu -
îi citeam versuri fără rimă
și mi-ai făcut semn să cobor;
tristețea se lățea prin fiecare celulă
cum umbra calului meu alb în palmă.

Pe doi bani am adus marea într-o scorbură -
prindeam răsăritul pe degete
și vânam veșniciei îngerii;
părea raiul din cuvinte
banca aceea scrisă de cuci aiuriți.

Într-o seară mi-ai povestit despre întuneric -
firescul tău cu rimă
dintr-o lume de stuf și răni prăfuite;
fără să-ntrebi, ai ales să înșiri
cu umbra ta, clipele dintre pereți.

În chilia care trebuia să rămână a noastră,
aerul arde, soarele ceară fixează urmele;
și n-ai să știi vreodată cum zâmbește Dumnezeu
când îi citesc poeme scrise
jumătate, de pasăre,
jumătate, de fluturele meu…

Ileana Popescu Bâldea
10 ianuarie 2014