Nimeni pe lume, știu, față de mine nu are vreo vină
Doar că în asta nu am a găsi eu defel mângâiere.
Ziua pe oameni în gloată îi mână cu griji fără istov,
Noaptea îi iartă, să-și uite de dânșii în somnul tihnit.
Iară de ce le-ar păsa de acela ce zilele-și trece trândav,
Noaptea-și petrece în zbucium deșert să slujească netihnei?
Candela zbate-și lumina. În jurul ideii alese
Gânduri sfioase rotesc și e ca și cum curcubeul
Mută culoarea-n culoare. Îmi tremură suflet și cuget.
Inima, cum un Icar și cum fluturii, suie spre focul
Sacrei idei. Iară focul nu iartă. Aripile-arzând
Sângeră bezna în cerc, în plutiri șovăite prin clipe.
Arsă, voiește să ardă din nou… Și eu totuși, eu încă nu știu
Voia cuiva ce înseamnă ș ice ocoli nu se poate.

1854



Traducere Emil Burlacu