Ploaia de aseară
a fost,
în sfârșit,
suficient de puternică
(nu ca recentele predicții nejustificate ale Ro alert.)

Deși tunetele și aversele
poate că n-au șters intențiile „doamnei rele”
care ne-a gonit din locul de joacă,
chipurile neterminat,
amenințând laolaltă pe toți părinții
cu poliția locală și, „Doamne ferește”,
un accident fatal al copiilor privilegiați
care se dăduseră nestingheriți pe tobogane sau săriseră pe trambuline.
(În opinia ei, viitoare cazuri de dat la televizor.)

Mi-am dat seama că,
sub pielea ta albă,
în interiorul vinișoarelor albastre
circulă, cu siguranță,
nu doar trenuri pe linii inundate
(exact ca în Spirited Away)
ci și tramvaiele observate de sus,
de la balconul unui apartament cu vedere spre Schitu Măgureanu,
unde te-ai jucat cu pisica alb-negru atât de pretențioasă afectiv,
deseori lăsată singură de proprii stăpâni.

Și cine n-ar fi,
până la urmă,
Cât timp viețile noastre
nu sunt decât niște țigări împrumutate
pe care le primim când ne așteptăm mai puțin?