La tîmple prea de timpuriu cărunt,
am fost de față oare pe la răspîntii
în zilele cînd zece mii
de greci se osteneau spre Trapezunt,
venind pe-ntoarse căi din Babilon?
Cei ce lăsau în urma lor
praf ridicat din mers - un nor,
văzînd în zare dunga mării, albăstrie,
în strigăte au izbucnit, curmînd un dor:
Thalatta! Thalatta!
Marea! Marea!

De-atîtea mi-amintesc, de cazne și pîrjol,
prin toate țările,
de-un vuiet larg ca mările.
Sau am citit cîndva povestea
în cronica lui Xenofon - și toate-acestea?
Oricum, nebunul chiot, iureșul de bucurie
închis în mine l-am păstrat în amintire vie:
Thalatta! Thalatta!

Greci, zece mii, ostași purtînd poveri
de scuturi și de lănci, cîndva plugari, păstori, năieri,
deșerturi străbăteau pe unde mielul
nu paște, roua firavă nu cade, asfodelul
nu-nflorește. Gloatele-ndurară
prin țărna arsă rătăciri, prin mlaștini miasme,
foc vertical, amiezi de vară,
pe la confinii, între gînd și moarte.
Marea zărind apoi lucind, grecii strigară
din adîncurile ființei lor, din spulber,
către liman pînă departe:
Thalatta! Thalatta!

Se îngînau talazuri. Fost-am eu de față?
Sau întîmplarea mi s-a-ntipărit
prin tainițe de suflet - ca un mit?
Bătînd tărîm prin crunte văi
și prin netrebnic timp,
adesea amăgit de dunga sinilie
a unei izbăviri mereu visate
se face uneori ca însumi scot
nebunul strigăt, chiotul de bucurie,
și, fără marea-n față, vestea mării mi-o repet
cu ochi pierduți ca un netot:
Thalatta! Thalatta!

Prin vremi, demult cîndva sau nu demult,
mi s-a-ntîmplat aceasta iarăși.
Prin val-vîrtejul anilor mi s-a-ntîmplat.
Mă-ntorc mi-ascut auzul și ascult.
A fost aceasta cînd? Să nu spui - ieri.
Subt alte cumpene a fost, subt alți prieri.
A fost cînd Asia cu pulbere de oase,
se-ntinse peste creștetele noastre,
peste meleaguri mîndre și cetăți frumoase,
pîna la holdele bătrînului Danubiu.

Unde umblam,
umblam vădit spre ziua mea din urmă.
Cuprins pe la răscruci de spaimele ce scurmă,
mă furișam prin soartă și rumoare.
O umbră doar în dezolare.
Subt neguri rătăcind, printre paragini,
treceam prin rele vînturi, care
cătau ființa să mi-o stingă,
cătau și ochiul să mi-l sece,
ce nu-i decît o lacrimă mai mare.

Nu marea-albastră, nesfîrșita fără șoapte,
ci mulcomul surîs
cu care o femeie de lumină poate
să-ntîmpine o inimă în noapte
mi se ivi atunci în cale.
Nu marea, nu!
Dar zece mii de greci, ca în vechime
scuturi de aur ridicînd, strigară-n mine
c-un singur chiot:
Thalatta! Tahaltta!