Sînt ostenit ca drumul și uscat ca praful.
Mai sînt izvoare pe pămîntul nostru?
Întreb și caut. Frunze-nlătur cu piciorul.
Foi ruginite cad, se-ngroașă vraful.

E tristă luna azi în Dacia
cînd trece peste plai și stînă.
Sub cîte-o piatră de altar, subt capiște păgînă,
se spune că mai gîlgîie pe-alocuri apa,
mai murmură la obîrșii prin munți,
dar nu în vale, în fîntînă.

De-o apă-mi este sete,
de apa izvorîtă din argint, din munte
ce leagăn fost-a seminției noastre.
Se profilează-n zări piscuri cărunte.

Urcușul pînă-n pragul unui zeu
pe coama muntelui e greu.
De mînă și la pas cu tine -
n-aș pierde însă niciodat' cărarea
prin aluniș și tufa de afine.
Ne-am poticni din cînd în cînd, dar nu ne-am pierde.
Pe vîrfuri sacre, în albastru, ne-ar călăuzi
un nor pe sus, jos mușchiul verde
și fagii zvelți si-nalți, ce mai păstrează
în chipul lor o aminitire trează
de mari coloane din vechime.

Sub pași, pe-acolo, mai răsună,
subt bolovani și flori,
acoperite bolți. Sînt tainițe de mii de ani,
adăpostind în ele amfore rotunde,
în care tu întreagă,
ai încăpea sau pîn' la subsuori.
(Mă-ncearcă un surîs fără temei.
Mai trebuie s-o spun?
În amforele de argilă se păstrau
pe vremuri nu femei,
ci alte bunuri ale dimineții,
aidoma femeilor: grîul cetății, pînea vieții.)

Călcînd prin rouă și prin iarbă poate că am sparge
chiar noi, subt talpa noastră, cupa de roșiatic lut
din care aprigul, tăcutul rege își bău
durerea-nfrîngerii pe scut.
(Dacii cătau prin șuierul de brazi
să schimbe magic o viață în legendă,
în jurul regelui dansînd pe cataligi,
frenetic și-n extaz.)

Ne va fi dat s-ajungem și pe culme într-o zi?
Pe-o treaptă sus vom iscodi
ce-a fost cîndva și nu mai este:
templul de aur pe priporul din poveste.
Îl sprijineau vreo patruzeci și nouă de coloane,
înfățișare-avînd de vipere ce pline de ardoare
în vîrful cozilor s-ar ridica în soare.

Pe-o lespede șezînd acolo lîngă tine,
voi prinde iarăși grai: iată supremele izvoare!
Și umbra inimii mi-o voi vedea
în palma ta căzînd.
Prielnic peste frunte ne va bate vînt.

Iar noaptea, în același loc, ne-or lumina,
lucind din prunduri și din unde,
comorile-ngropate în matca rîului ceresc.
Murmurul nostru, visul, se va-mpărtăși
din nemurire printre greierii ce cîntă
și printre zei, cari, fără temple, mai trăiesc.