Înalt și-ngândurat ca visătorul,
Stând între cer și-ntre pământ stingher,
Crescui și eu din veșnicul mister
Din care toate își pornesc izvorul.

Când seva urcă-n trunchiul meu de fier,
Adâncul îmi trimite-n foi fiorul
Și simt că-n mine năvălește dorul
Pământului de-a fi mai lângă cer.

Iar cerul peste vârful meu se-ndoaie
Și svonuri tainice din infinit
O gură fac din fiecare foaie.

Și-n freamătul de foi nelămurit,
Cu șoaptele veciei se-ntretaie
Suspinele pământului trudit.