Cînd îi murise tatăl, era un puști, și managerul lui îl înmormîntă o dată pentru totdeauna. Adică îi cumpără un loc de veci la cimitir. Cînd îi muri însă mama, managerul se gîndi c-ar putea să vină o vreme cînd n-aveau să mai fie atît de legați unul de altul. Trăiau împreună, el fiind, firește, „fetița", n-ați bănuit lucrul ăsta, desigur, el era „fetița". Așa că îi luă un loc numai pentru cinci ani.
Ei, și cînd se-ntoarse în Mexic, după călătoria făcută în Spania, primi o înștiințare. Spuneau că e prima dată cînd i se aduce la cunoștință că au trecut cei cinci ani și-1 întrebau dacă nu vrea să facă formele necesare pentru a prelungi durata concesiunii. Locul de veci costa numai douăzeci de dolari. Pe vremea aceea, țineam eu casa, și i-am zis : „Lasă-mă, Paco, să mă ocup eu de treaba asta". Dar el mi-a spus că nu, o să aibă el grijă. O să aranjeze el totul. Ura vorba de maică-sa și voia să facă el ce trebuia.
Și iată că după o săptămînă sosește a doua înștiințare. I-o citesc și-i zic că-mi închipuisem c-a aranjat treaba asta.
Nu, îmi zise el, nu aranjase nimic.
— Lasă-mă să mă ocup eu de chestia asta, i-am zis. Banii sînt aici, în casă.
Nu, zise el. Să nu-i spună nimeni ce are de făcut. Cînd o să aibă timp, o să aranjeze el totul.
— Ce rost are să cheltuiești bani atunci cînd nu trebuie ?
— Bine, i-am zis, vezi însă să nu uiți.
Pe vremea aceea avea un angajament pentru șase meciuri, luînd pentru fiecare meci cîte patru mii de pesos (1), în afară de ce-i revenea din încasări. Numai în capitală cîștigase mai mult de cincisprezece mii de dolari. Era însă tare zgîrcit, ce să-i faci.
A treia înștiințare veni după o săptămînă, și i-o citii, în caz că nu plătea suma necesară pînă în sîmbăta următoare, mormîntul mamei sale urma să fie deschis, și rămășițele ei pămîntești aveau să fie aruncate în groapa comună. Îmi spuse că după amiază, cînd se duce în oraș, pune el la punct chestia asta.
— De ce nu vrei să mă lași să mă ocup eu de treaba asta ? 1-am întrebat.
— Nu-ți băga nasul unde nu-ți tierbe oala, zise el. Asta-i treaba mea, și o să fac eu tot ce e nevoie.
— Bine. Dacă lucrurile stau așa, vezi-ți singur de treburile tale.
Scoase banii din casă, deși pe atunci avea întotdeauna la el cel puțin o sută de pesos, și-mi spuse că va aranja el totul. Plecă în oraș cu banii, așa că mi-am închipuit, cum era și firesc, că a făcut ce trebuia să facă.
O săptămînă mai tîrziu, sosește o scrisoare, în carese spune că n-au primit nici un răspuns la înștiințarea finală, așa că resturile pămîntești ale mamei sale au fost aruncate în groapa comună.
— Isuse Cristoase, i-am spus, mi-ai spus că o să plătești suma necesară și ai luat și banii din casă ca să plătești, și acuma uite ce s-a întîmplat cu maică-ta! Dumnezeule, i-a gîndește-te puțin! Maică-ta în groapa comună. De ce nu m-ai lăsat să mă ocup eu de treaba asta? Le-aș fi trimis banii imediat după prima înștiințare.
— Nu-i treaba ta. E vorba de mama mea.
— Nu-i treaba mea, de acord, dar era treaba ta. Ce sînge o fi avînd în vine un om care acceptă să i se întîmple așa ceva mamei sale? Nici nu meriți să fi avut mamă.
— E mama mea, zise el. Acuma, mi-e cu mult mai dragă ca înainte. Nu mai trebuie să mi-o închipui îngropată undeva într-un loc anume și să fiu trist din pricina asta. Acum e lîngă mine, în aer, oriunde-aș fi, ca păsările. Va fi întotdeauna cu mine.
— Isuse Cristoase, ce sînge ți-o mai fi curgînd prin vine, zău nu știu. Nici nu vreau să te mai aud vorbind.
— Oriunde-aș fi, e cu mine, zise el. De-acuma n-o să mai fiu trist niciodată.
Pe vremea aceea cheltuia o mulțime de bani cu femeile, încercînd să treacă drept bărbat și să prostească oamenii, dar cei care știau ce-i cu el nu se lăsau înșelați. Îmi datora peste șase sute de pesos și nu mi-i dădea înapoi.
— De ce-i vrei acuma? mă-ntreba el. N-ai încredere în mine? Sîntem, sau nu prieteni?
— Nu-i vorba dacă sîntem prieteni sau dacă am încredere în tine. E vorba că am făcut pentru tine, cît ai fost plecat, tot felul de cheltuieli din banii mei, și acuma am nevoie de banii ăștia și ai de unde să mi-i dai înapoi.
— Nu-i am.
— Îi ai, i-am zis, sînt acuma în casă și ai de unde să mi-i dai.
— Am nevoie de banii ăia pentru altceva, spuse el. Tu n-ai de unde știi de cîți bani am eu nevoie.
— Cît timp ai fost în Spania, eu am stat aici și mi-ai zis să plătesc tot ce va fi de plătit în legătură cu casa, și nu mi-ai trimis nici un ban, și am făcut tot felul de plăți, care se urcă la peste șase sute de pesos, din banii mei, și acuma am nevoie de ei, și tu ai de unde să mi-i dai înapoi.
— O să ți-i dau mai pe urmă. Pentru moment însă, am mare nevoie de ei.
— În ce scop ?
— Mă privește.
— Atunci, de ce nu-mi dai un acont?
— Nu pot. Am mare nevoie de banii ăștia. Dar o să-ți dau banii înapoi.
În Spania nu susținuse decît două meciuri, nu-1 prea înghițiseră acolo, se lămuriseră repede ce-i cu el, și-și făcuse șapte costume pentru ring, așa era el, dar le împachetase atît de prost, încît la întoarcere patru din ele se stricaseră, din cauza apei de mare, și nu le mai putea purta.
— Dumnezeule, i-am zis. Te duci în Spania, stai acolo un sezon întreg și nu te bați decît de două ori. Cheltuiești pe haine toți banii pe care i-ai luat, ca după aceea apa de mare să ți le strice într-un asemenea hal încît să nu le mai poți purta. Și după un sezon ca ăsta mai și spui că treburile tale te privesc numai pe tine. De ce nu-mi dai banii pe care mi-i datorezi, ca să plec odată ?
— Vreau să rămîi cu mine, zise el, și o să-ți dau banii înapoi. Acuma, însă, am nevoie de ei.
— Și atît de mare ți-e nevoia de bani, încît nici n-ai putut plăti pentru maică-ta locul de veci la cimitir. Nu-i așa ?
— Sînt fericit că s-a întîmplat așa cu mama, zise el. Tu nu mă poți înțelege.
— Slavă Domnului, i-am zis. Dacă nu-mi dai banii pe care mi-i datorezi, îi iau singur din casă.
— Nu, n-ai s-o ții.
Și în după-amiaza aceleiași zile veni la mine cu un derbedeu, un calic, consătean de-al lui, și-mi spuse:
— Iată un paesano (2) care are nevoie de bani ca să se ducă acasă, fiindcă maică-sa e grav bolnavă.
Individul era un derbedeu prăpădit, din același loc cu el, înțelegeți, un necunoscut pe care nu-1 mai văzuse niciodată pînă atunci, dar voia să o facă în fața lui pe marele matador, care e generos cu un consătean.
— Dă-i cincizeci de pesos din casă, îmi zise el.
— Abia mi-ai spus că n-ai bani ca să-mi plătești datoria. Și acuma vrei să-i dai derbedeului ăstuia cincizeci de pesos ?
— Mi-e consătean și e la mare ananghie.
— Tîrfo, i-am zis, și i-am dat cheile casei. Ia-i singur. Plec în oraș.
— Ce te-nfurii? mi-a spus. O să-ți dau banii înapoi.
Am scos mașina ca să mă duc în oraș. Era mașina lui, dar Paco știa că mă pricep s-o conduc mai bine ca el. Tot ce făcea el făceam și eu, dar mai bine. Și el știa asta. Nu știa nici măcar să scrie și să citească. Mă duceam la cineva să văd cum aș putea să-1 fac să-mi plătească datoria. Ieși din casă și-mi spuse :
— Vin cu tine și o sa-ți dau și banii. Smtem doar prieteni buni. De ce să ne certăm ?
Am plecat spre oraș. Eu conduceam. Cînd să intrăm în oraș, scoase din buzunar douăzeci de pesos și mi-i întinse.
— Uite banii, zise el.
— Tîrfă fără mamă, 1-am repezit eu, și i-am spus ce să facă cu banii ăia. Îi dai derbedeului ăluia cincizeci de pesos, și după aceea îmi oferi mie douăzeci, cînd îmi datorezi șase sute. Nu iau nici un ban de la tine. Știi tu ce să faci cu banii ăștia.
Am coborît din mașină, fără un peso în buzunar, și nu știam nici măcar unde aveam să dorm în noaptea aceea. Mai tîrziu m-am dus cu un prieten și mi-am luat lucrurile de la el. N-am mai vorbit cu el pînă în anul acesta, într-o seară, ducîndu-mă la cinematograful Callao de pe Gran Via din Madrid, 1-am întîlnit plimbîndu-se cu trei prieteni. Mi-a întins mâna.
— Hello, bătrîne, ce mai faci? Oamenii spun că mă vorbești de rău. Că spui tot felul de povești pe socoteala mea.
— Nu spun altceva decît că n-ai avut niciodată mamă. Ãsta-i lucrul cel mai grav pe care-1 poți spune cuiva în Spania cînd vrei să-1 insulți.
— Asta-i adevărat, zise el. Biata maică-mea a murit cînd eu eram atît de mic, încît mi se pare că n-am avut mamă niciodată. E un lucru tare trist.
Așa-s „fetițele". N-ai cum sa le jignești. Nimic, dar absolut nimic nu le poate jigni. Cheltuiesc o mulțime de bani pentru ei sau din orgoliu, dar de plătit nu plătesc niciodată, încearcă să-1 faci pe vreunul să-ți plătească. I-am spus de la obraz, acolo pe Gran Via, în fața celor trei prieteni ai lui, tot ce gîndeam despre el, și acuma, cînd îl întîlnesc, îmi vorbește de parc-am fi prieteni. Oare ce fel de sînge o fi curgînd prin vinele unui om ca ăsta?


_______________________
(1) Dolari mexicani
(2) Þăran (it.)