Din nou au început cuvintele să mă piseze. O vreme secaseră și era liniște. Liniștea aceea copleșitoare pe care o știi prea bine...

Vezi tu, deșertul are avantajele lui, iar monotonia este o și ea formă de liniște, nu? Doar acea rugăminte le-a adus iar la suprafață. "Dacă nu poți vorbi, scrie-mi. Orice, numai scrie…"

Și totuși dintre toate, numai un singur cuvânt are puterea să vindece, să spună adevărul fără să doară. Cuvântul-liman, cel la care te poți întoarce și odihni după ce ai purtat toate războaiele încredințate. Chiar dacă nu au fost câștigate toate bătăliile, pacea din urma fiecărei lupte știe când și cum să vină. Dar mai e până atunci... pentru mine mai este. Se spune că există un timp de urât și unul de iubit, un timp de construit și altul de dărâmat, un timp pentru război și un timp pentru pace. Cu siguranță la mine n-a venit încă timpul păcii...

"Știi să iubești?" Nu, nu știu să iubesc. Este o lecție pe care nu am învățat-o niciodată cu adevărat, pe care o silabisesc din când în când, opțional și conștiincios, dar căreia îi pierd mereu esențialul. Și asta în pofida amintirilor ce apar obsesiv și pe care le simt uneori dureros în stomac.

Și iarăși cobor în lumea mea, de aici, de unde zboară câteodată cuvintele, se înghesuie, se aranjează pe ecran, nămeți și nămeți de cuvinte... plecarea la munte, urcușul fără sfârșit, țiganca... toate sunt reale.

"De ce atâta neîmpăcare ?" Probabil așa mi-e scris să termin viața aceasta, neîmpăcat. Ce multe drumuri sunt de închis în mine! Labirint întunecat în care neliniștea mă împinge pentru a trăi și nu știu dacă voi mai ieși vreodată la lumină. Cineva îmi spunea că pentru a reuși asta trebuie mai întâi să consimt... Curios, nu?!

Ermetismul în care mă aflu acum, combinația aproape fatală de orgoliu și rană, cercul în care mă complac mă uimește. Privesc în urmă, aș fi vrut sa nu înțeleg atâtea, să nu accept compromisuri. Mi-am legat mâinile cu neliniștea de a nu mări prăpastia din mine și am rămas pe loc, cu teama primului pas pe un teren minat. Cine sunt eu? Cine sunteți voi să știți neputințele mele? Cine pune impozit pe visare? Cine-ți poate vămui speranța? Ori viața? Cine poate întuneca răsăritul? Nimeni... în afară de mine atunci cănd zăvorăsc ușile cu o sticlă de whisky și două tuburi cu pastile roz.

Vezi tu, lumina există! E adevărată dar atât de fragilă. Atât de ușor de ucis, e de-ajuns un oblon în cale și...

În noaptea aceea vroiam să-ți spun mai multe, mă încerca dorul și dorința de a te îmbrățișa total și definitiv, de a te accepta cuibărită la pieptul meu… Dar vântul mi-a înghețat cuvintele și gesturile, apoi ai plecat, am numărat secundele, minutele așteptând semnul tău, chemarea. Priveam ecranul telefonului, îmi spuneam că vei suna: "fie ce-o fi - vino, te aștept." N-a fost așa.

Și iar au început cuvintele să mă copleșească. Sunt multe, sunt zgomotoase, aduc cu ele briza și valurile și nisipul sărat. O vreme secaseră și era liniște…

Visez mereu o dimineață de iarnă nouă, neîncepută, cu zăpadă multă și promoroacă. Un câmp nefiresc de alb delimitat de munți înalți. Anul ăsta a nins mult, a acoperit din nou zidurile până la pervaz, iar lemnul se usucă atât de greu… Daca mai ninge așa, se va prăbuși iarăși acoperișul și abia l-am refăcut vara trecută. E atât de nou, încât în casă, atunci când aprinzi focul miroase a lemn crud, de parcă vara nici nu a trecut cu adevărat. Lavițele trebuie și ele schimbate. Din toate culorile țipătoare pe care le aveau când am venit cu ele pe umăr, de la târg, n-a mai rămas decât roșul acesta incert și întunecat. Lâna s-a tocit și ea pe alocuri, nu mai e pufoasă. O simt aspră cand mă întind în fața focului. A venit vremea schimbărilor existențiale!

Două lucruri iubesc cel mai mult: mirosul dimineții înzăpezite, când ies afară cu capul gol, fără căciulă, fără gânduri… și tăcerea serii lângă foc, cu obrajii dogorind și cu spatele rece.

Focul și cuvintele… Aici și acum timpul se desface singur ca un păr de femeie împletit prea slab și alunecă fără oprire de jur împrejur, înainte și înapoi, trecut și prezent, se amestecă mereu fără să mă sperie. Uite cum au dispărut granițele, probabil așa este și dincolo, mașinăria secundelor a fost inventată doar de oameni atunci când au pierdut măsura a ceea ce au fost cu adevărat și nu mai sunt.

Și iar mă pisează cuvintele. Þi-am spus, o vreme secaseră și era liniște. Liniștea acea copleșitoare și somnolentă pe care și tu o cunoști atât de bine...