|
Biography Bogdan Margareta
Absolventa a facultatilor Filosofie (1995) , Teologie-Litere(Limba Rusa)(1997),Babes-Bolyai.Absolventa a Facultatii de Stiinte Juridice (2014). Master in Științe Penale(2015).
Autoare a cartilor:
1."Sfanta Maria Egipteanca sau viata unei prostituate din Alexandria secolului IV"-2004.(roman)
2."In pat cu diavolul"("Înger căzut")- 2006.(proza scurta)
3."Avocatul lui Iisus"-2011.(proza scurta)
4." Monologul iubirii"- 2017, proza
5."Pedepsele corporale"-2017,(drept)
6. "Omorul calificat"-2017,(drept)
NANU
Țăran basarabean. Colhoznic, mai precis. Muncea în colhoz. Era căruțaș. Avea 2 iepe. Ale colhozului. Le spunea “fetele tatei” și aveau nume de floare. Erau înalte, roșcate, puternice, ca și caii nemțești, se lăuda el. Dimineața, la prânz și seara era cu iepele lui, ba le dădea de mâncare, ba le țesăla, ba le ducea la trap în stânga sau în dreapta, unde avea nevoie colhozul de ele.
Parcă țin minte și azi cum stătea nanu în căruță, cu biciușca în mână, mergând prin sat, mândru de iepele lui.
Îi ziceam „nanu” pentru că era fratele bunicii mele după tată și pentru că le fusese naș la cununia părinților mei și teoretic ar fi trebuit să mă boteze și pe mine, dar taică-meu a refuzat să o facă. Fapt care îl întrista pe nanu de fiecare dată când mă vedea, simțeam asta.
Avea numai 4 clase făcute “la români” și, în serile de iarnă, la un pahar de vin, când venea pe la noi, ținea să-mi recite niște versuri care începeau cu ”păsărica cea isteață”, care “nu mai plângea în cuibul ei”. Eu trebuia să-i răspund cu „Miorița”, spusă cu intonație, pe de rost, altfel nu mă lăsa în pace, până nu recitam întreaga baladă.
Avea o inteligență aparte, ca și bunică-mea. Țin minte că avea câteva caiete pline cu evidențe ale fiecărei zile, unde și cum a lucrat, câți bani a primit în luna cutare, în anul cutare, ce cheltuieli a făcut. Avea, fără să-i ceară nimeni, o contabilitate perfectă. Ani în șir erau înregistrați zi cu zi în acele caiete cu pătrățele, pentru elevii de școală. Nu am mai văzut la nimeni acest lucru, nici măcar la taică-meu. Îi plăceau cifrele, îi plăcea să socotească și să le scrie pe toate, o viață de om.
Era cel mai mic copil dintr-o familie numeroasă de 7 frați, cred. La el ținea bunică-mea, sora lui mai mare, cel mai mult, pentru că era mai milos decât ceilalți. Pe timpul foametei de după război, când nimeni nu dădea nici o bucată de pâine nici fratelui său, bunică-mea a bătut la ușa altor rude când îi mureau fetele de foame, dar nici un frate, se pare, în afară de Vasile, adică nanu − nu i-a dat nimic. Nanu, se pare, i-ar fi dat ceva de mâncare, de aceea ținea bunica mult la el. Așa cred eu că s-ar fi întâmplat lucrurile, din puținele relatări ale bunicii mele pe care mi le aduc aminte.
Fiind cel mai mic copil, moștenise casa părintească, adică, practic, două case destul de mari, una având un beci imens, foarte adânc, rece, în care uneori era apă, fără nici o aerisire, cu o istorie tristă. Acolo ar fi murit străbunica. Toamna, când vinul fierbea în butoaie, ar fi coborât pe treptele beciului și s-ar fi asfixiat din cauza vinului care fierbea.
Îmi plăcea să mă duc la nanu. Avea, pe lângă cele două iepe ale colhozului, o mulțime de alte animale, porci, rațe, curci, gâște, oi. Era foarte gospodar. Avea o casă înstărită.
Nanu nu avea copii. Avuseseră, împreună cu nevasta, două fete, dar au murit, zicea bunică-mea, de la faptul că ea, nana, o ființă subțire, străvezie parcă, era lacomă după bani și ar fi continuat să muncească în colhoz, imediat după naștere, lăsându-și fetele singure acasă și ele ar fi murit din nu se știe ce cauze.
Dar mai spunea bunică-mea că undeva, într-un sat alăturat, ar fi avut nanu un băiat făcut din flori cu cineva și că ar fi semănat leit cu el, cu fața lungă și nasul mare, că așa arătau toți din neamul lui, oameni hotărâți, cu caracter puternic.
Două erau motivele care mă făceau să străbat satul cât era de lung și să mă duc la nanu: porumbeii și doi duzi imenși.
În podul uneia dintre case nanu avea mulți porumbei. Îi creștea din plăcere, nu atât pentru mâncare. Fiecare avea câte un nume. Mă urcam uneori singură în pod și mă uitam la perechile de porumbei care se giugiuleau gângurind ceva de dragoste cum știau ei mai bine și își cloceau ouăle, în așteptarea puilor. Erau zeci de cuiburi de porumbei în pod, perechi, perechi și într-o zi am simțit nevoia nu numai să-i admir, ci să mă și apropii să le studiez ouăle mici din cuibare, să văd la lumină dacă mai era mult până să iasă puii de porumbei, așa cum făcea maică-mea cu ouăle de găină. Îmi plăcea lumea aceea aparte a lor, plină de iubire și gângurit, eram capabilă să-i admir ore în șir.
Peste câteva zile nanu a venit supărat la ai mei ca să le spună că porumbeii și-ar fi aruncat ouăle din cuiburi, pentru că le-am atins eu și nu mai urmau să scoată nici un pui din cauza mea. Maică-mea m-a certat, dar puțin, că nu aveam eu de unde să știu care sunt obiceiurile porumbeilor.
Pe la începutul verii aveam alt motiv de a străbate satul până la nanu: duzii înalți cu dude roșii-vineții și albe. Mă urcam în ei, după poftă, zdrelindu-mi mâinile, culegeam dudele și le îndesam în gură fără să le mai spăl. Peste vreun ceas coboram jos cu mâinile și gura vineții, încât nu mai trebuia să dau acasă explicații despre unde am fost. Era evident după petele care nu se luau nici după multe spălări.
Aveam o dexteritate teribilă de a mă urca în copaci și adevărul e că vara cel mai mult timp mi-l petreceam cu o carte în vreun nuc din apropierea casei. Îmi plăcea mirosul de nuci verzi, îmi plăceau frunzele lungi, mirosind a iod. Ca și ceilalți copii din sat, eram cu mâinile pline de pete maronii atunci când nucile erau verzi, “bune de mâncat”, când miezul alb începea să se întărească puțin și se lăsa scos la iveală cu un cuțitaș special cumpărat pentru asta. Îmi plăcea gustul nucilor verzi și cățăratul prin copaci, în singurătate.
Ai mei își făceau casă. Era mare lucru făcutul casei la un gospodar. Basarabenii știau să-și facă din lut lampaci cu care să-și clădească mai apoi case mândre, frumoase și călduroase. Dar până atunci, făcutul lampacilor din lut, apă și paie era un calvar pentru mine, chiar dacă la o clacă mare veneau și alte rude în ajutor. Gratuit, cum nu mai e obiceiul, cred, acum. Venea și nanu cu iepele lui la clacă. Pentru că dacă iepele călcau lutul, amestecându-l cu paie și apă, mergea treaba mai repede și a doua zi lutul amestecat era bun de făcut lampaci: cărămizi călduroase, care urmau să se usuce la soare.
Ore în șir făceau roată în jurul lui nanu iepele, călcând sârguincios lutul, până era amestecul potrivit. Țin minte cum, după o zi întreagă de clacă, nanu a luat iepele și le-a dus la păscut într-un câmp din apropiere. Am mers și eu cu el. Și mi-am cerut voie să călăresc. Nanu m-a urcat în șea, dar iapa, mai sălbatecă din fire, s-a întors furioasă spre mine și m-a mușcat de șold, nu prea tare, de altfel, apoi m-a aruncat pe jos, în câmpul de lucernă. Nanu a venit speriat spre mine, apoi și-a certat iapa, dându-i câteva bice pe spate.
Pentru câteva clipe mi s-a tăiat respirația. Stăteam întinsă pe jos, paralizată pentru minute bune, cu fața în sus, cu mâinile în lături și nu mă puteam ridica. După acest eveniment nu mi-a mai trebuit o viață să învăț să călăresc.
Mai țin minte cum seara, la rugămințile mele, uneori nanu mă lua cu el la cosit iarbă pentru cai. Îmi dădea și mie o coasă mai micuță, cu care mă agitam și eu să cosesc, ca să nu stau degeaba. Când se făcea noapte, iar căruța era plină de iarbă mirosind a flori și a câmp, mă urcam în căruță și mă întindeam cu fața în sus, în iarbă. Nanu mâna caii, iar eu admiram stelele de pe cer. Nanu îmi arăta cu biciușca în sus unde era constelația Carul Mare.
Caii mergeau încet, nu-i zorea nimeni. Erau obosiți după o zi întreagă de muncă. Era noapte. Crengile nucilor umbreau uneori stelele de pe cer, caii forăiau, mirosul ierbii proaspăt cosite mă amețea și îmi veneau în minte întrebări profund existențiale de genul: cine suntem noi, oamenii? Cine trăiește acolo, sus, pe stele? Nanu nu știa să-mi răspundă, doar își mai plesnea în joacă iepele cu biciul, spunându-le că nu mai e mult până acasă, în grajdul lor și că mâine e o nouă zi.
Spre apusul vieții, nanu a venit la taică-meu încercând să-i dea drept moștenire pământul pe care l-a primit de la colhoz. Taică-meu, om mândru, l-a refuzat. Nu știu de ce. Ca să nu spună rudele că aleargă după avere, zicea el mai târziu, deși, cred că îi pare rău și azi, pentru că pământul lui nanu era bun.
Cu o săptămână înainte de a muri, duminică, după slujbă, în drum spre casă, bunică-mea și-a vizitat fratele mai mic. La plecare, i-ar fi urat, ca de obicei: să trăim și să ne vedem sănătoși săptămâna viitoare! S-a stins în somn, înainte de a trece săptămâna.
Nanu a murit și el la câtva timp după bunică-mea, lângă iepele lui, într-o iarnă friguroasă, când încerca să curețe zăpada din bătătură și din staulul lor. A căzut, cu lopata în mână, și nu s-a mai ridicat.
Iepele l-au privit mult timp, nechezând puternic, încercând să se smulgă din hățuri, dar sufletul lui era deja undeva departe, în ceruri.
Acesta a fost destinul unui țăran basarabean de la apusul secolului XX. Colhoznic. A fost căruțaș. Avea două iepe. Le spunea “fetele tatei” și aveau nume de floare...
(2012)
Prefață la volumul "Sfanta Maria Egipteanca sau viata unei prostituate din Alexandria secolului IV":
"Teluric și celest în același timp, volumul Margaretei Bogdan se dorește ancorat în arhitectonica romanului istoric. “Curățat”, însă, de contextualitatea timpului trecut, romanul urmărește mai mult un destin individual și nu unul colectiv, al unei epoci. Plasarea acțiunii în perioada romană are ceva din artificiul scenic al unei piese de teatru. Miza este cu totul alta. Construcția cărții gravitează cu o încăpățânare dusă pe alocuri până la obsesie în jurul unei prezențe fascinante despre care istoria însăși nu ne-a oferit prea multe lămuriri.
Maria Egipteanca este o figură controversată, paradoxală, aservită pasiunii ca scop în sine, zdruncinată în același timp de dorința unei alte cunoașteri și aflată mereu sub semnul unei îndoieli născute în zorii unei noi religii. Cititorul va putea descoperi cu ușurință prezența primelor dezbateri teologice care au pus bazele creștinismului. Ușor tezist, deschis de un “flash” construit într-o manieră documentară, romanul se structurează mai mult pe lupta de idei, reluând eternul conflict dintre valorile fundamentale, sub forma unei conversații între Maria Egipteanca și ușor recunoscutul prinț al tenebrelor. Străbătut de un erotism prea puțin explicit, dar încărcat de voluptatea actelor sugerate, volumul pune puțin accent pe o acțiune tradițională, cu un conflict deschis și soluționat în final.
Străbătut de un tonus sumbru, care amintește pe alocuri de întunericul individual din prozele romantice, volumul se impune printr-o extraordinară putere de analiză a unei dileme care s-a născut odată cu conștiința omului.
Autoarea nu ne oferă soluția.
Finalul stă sub semnul îndoielii, sub neliniștea înfiorată a unei întrebări fundamentale, legată de esența mântuirii.
Ritmul scriptic, pe alocuri greoi și lipsit de dinamică, va da motive de încântare celor înclinați spre introspecție și mai puțin cititorului care vede în lectură o modalitate de relaxare și detașre sufletească. Protejată parcă de austeritatea și severitatea unei mănăstiri, autoarea nu oferă nici o șansă umorului și ironiei. Personajele, alcătuind o frescă grea, gotică, sunt supuse unei permanente penitențe existențiale în care râsul nu are ce căuta. Până și hohotele diavolului au ceva din gustul amar al neantului. Aspect care îi poate îndepărta pe cei care nu vor să se confrunte cu propriile lor neliniști.
Ca debut, însă, în ciuda unor evidente scăpări, rezultat al unei tehnici literare neinstrumentate pe deplin, romanul dezvăluie cu certitudine o autoare pe care talentul nu a ocolit-o. Preocupată să ridice diamantele spirituale din desuetudinea în care au căzut, invitând cititorul la o atât de necesară meditație asupra propriei existențe, Margareta Bogdan se va număra cu siguranță, dacă timpul, inspirația și asimilarea câtorva trucuri literare îi vor permite, printre cei care încearcă să repună în drepturi valoarea autentică."
Răzvan Țuculescu
Fragment din "SFANTA MARIA EGIPTEANCA"
"EPILOG
Undeva, în anumite sfere cerești, unde nu au acces muritorii, decât dincolo de această viață trecătoare, într-o încăpere luminoasă, două persoane discută la fel de prietenește de parcă nu ar fi dușmani de o veșnicie. Unul dintre cei doi, înfășurat într-o pelerină neagră, cu privirea la fel de întunecată, personaj cunoscut deja cititorilor, încearcă să-l convingă pe celălalt de anumite lucruri și, se pare, nu reușește, lovindu-se de bariera de lumină a privirii Lui, a Logosului Divin. Judecata cea Mare se face în lipsa ei, a celei despre care se discută și pe care iarăși, o cunoaștem la fel de bine.
Această femeie aparține împărăției mele, - spune diavolul, la care Iisus replică:
Nu judecați pentru că cu cele ce veți judeca vi se va judeca vouă. Ea a spus cu toată convingerea că la sfârșitul lumii și tu te vei mântui. Trebuie să o răsplătim după convingerile ei. Ea nu te-a judecat, ci te-a iertat până și pe tine.
Dar a încălcat una din cele zece porunci din Decalog. A comis adulter... dacă, întâmplător, acest cuvânt nu înseamnă prea puțin pentru ceea ce ea a făcut...
- Dar a respectat ceea ce am spus mai târziu, după Întruparea Mea... A iubit mult, iar cui iubește mult - i se iartă mult. Nu pentru aceea M-am întrupat, ca să le ofer lor, oamenilor, calea spre mântuire?
Și diavolul, acel Lucifer sofist prin excelență și biruitor în discuțiile cu muritorii, se depărtă încet de la fața Lui, a Logosului Divin, neputând să mai riposteze, iar, după plecarea sa, în încăperea luminoasă intră Maria.
Iisus o privi cu blândețea-i caracteristică, nu o întrebă nimic, ci doar îi făcu semnul crucii pe frunte, binecuvântând-o și ea îi sărută mâinile și picioarele plângând, iar El deschise o ușă și îi făcu semn să intre: o aștepta ceea ce își dorise mai mult: Cunoașterea, Iubirea și Lumina, în formele lor cele mai perfecte, pe care numai raiul le poate oferi...
El rămase îndelung în fața ușii deschise, privind la cei mulți și fericiți din împărăția Tatălui, până cineva, care stătea în fața altei intrări, înfășurat într-o pelerină neagră, își înfrânse mândria și întrebă:
La sfârșit ... la sfârșitul veacurilor... și demonii se vor mântui?
El îl privi tăcut, cu ochii Săi mari, blânzi și întrebarea rămase suspendată undeva între cer și pământ și va rămâne până la sfârșitul veacurilor..."
Prefață la cartea "In pat cu diavolul"- 2006.
În general, schema evolutivă a unui prozator începe cu un volum de proză, mai accesibil din perspectiva scriptică și conceptuală decât aventura adeseori riscantă a unui roman. În cazul Margaretei Bogdan debutul editorial infirmă clasicul, autoarea demarând în forță cu o lucrare elaborată, conceptuală care însumează toate caracteristicile tematice ale romanului. Adresat unui public larg și totodată unui cerc restrâns de cunoscători, datorită abordării unui subiect ancorat într-un trecut cu vaste implicații religioase și filosofice, romanul “Sfânta Maria Egipteanca” impune prin forța personajului și situațiile conflictuale pline de savoare în care acesta se manifestă, creând o frescă a etapelor inițiatice finalizate cu posibilitatea, totuși echivocă, a desăvârșirii.
“În pat cu diavolul” nu este ceea ce ar aștepta cititorul familiarizat cu primul volum, în sensul cursivității aparent firești a unui romancier adaptat la obstacolele nașterii romanului istoric. Volumul de proză surprinde atât prin noua dimensiune propusă, precum și printr-o surprinzătoare direcție stilistică, vădit diferită de ritmul dens, adesea halucinant, prezent în volumul de debut.
La o analiză superficială, lumea guvernată de un diavol cu apucături moderne, de cuceritor nevrotic și posesiv este o matrice care reflectă banala existență a unei societăți tracasate de neputința înțelegerii propriei existențe. Este însă o dimensiune puternic interiorizată, o introspecție terifiantã în Timpul unei vieți chinuite de trãiri contradictorii, înșelată adesea de ea însăși, disperată să atingă un miracol devenit demult un mit desuet: iubirea.
Povestirile sunt pietre de hotar al unui singur drum șerpuitor și chinuit. Aceeași ființă, iarăși și iarăși într-o farandolv halucinantă, într-o perpetuă căutare a unei normalități care i se refuză pas cu pas, cu toate că prezența îi este în permanență simțită ca într-un modern joc al tantalicului.
Titlul are mai mult o încărcătură simbolică, inducând, poate, în eroare pe iubitorii genului horror. Deși povestirea-titlu s-ar încadra, sub câteva aspecte în literatura de gen, corelarea sa cu ansamblul denotă o cu totul altă semnificație. Este poate unul din atuurile esențiale pe care acest volum, bizar și dramatic, amintind pe alocuri de Unamuno și ale sale “Povestiri crepusculare” le propune unui cititor deschis mai multor genuri. Privite textual, multe idei pot fi luate ca atare, pur și simplu ca o efuziune clasică a unui gen literar gustat de multi, a cărui principală calitate este senzația, nu simbolistica. Dar în același timp, cei pasionați de criptica sufletului și de alegoriile existenței pot avea multe surprize, dând frâu liber atât de umanei nevoi a interpretării.
În genere, personajele se înscriu în tiparele sălbăticiei elegante care caracterizează societatea modernă. Lipsite de scrupule, devotate instinctului, a mult clamatului carpe diem, intrigante până la paroxism, mutilate sufletește de goana după plăceri efemere, tracasate de afluxul de voluptate, ipocrite, ființele care populează lumea diavolului sunt, din păcate, cei care trăiesc zâmbindu-ți angelic în lumea în care se zbate autoarea și cititorii deopotrivă.
Margareta Bogdan propune o analiză incisivă, adeseori cu accente dramatice și necruțătoare a celui de lângă noi, a monstrului perfid care se ascunde în spatele unui surâs, a unei aparent nevinovate îmbrățișări.
Ca o contrapondere, cititorul va fi însoțit în călătoria paradoxalului haos ordonat de amărăciunea povestitorului, a celui care resimte presiunea lumii necruțătoare a unei ființe condamnate la visare și speranță. O Ea, un receptor a tarelor unei lumi în care dragostea a devenit un cuvânt de batjocură, o simplă convenție pentru jocuri erotice.
Remarcabile rămân însă “Basarabia mea” și “Povestea vinului”, adevărate probe de măiestrie literară și trăire artistică. Rupte din sufletul și viața autoarei, povestirile înduioșează, uimesc, scoțând în evidență prezența unei umanități profunde, a unor caractere vrednice de a purta numele de oameni. Oricine mai păstrează în suflet o fie și cât de vagă amintire a tradițiilor, a bunătății unei ființe care le-a dăruit dragoste necondiționată prin glasul sângelui și apartenenței la un neam, nu poate să treacă fără măcar o tresărire a inimii peste povestirile care fac din Margareta Bogdan un narator de autentică valoare.
Cu mult umor pe alocuri, cu accente erotice savuroase și incitante, fără a cădea în grotesc, “În pat cu diavolul” este o călătorie în intimitatea proriilor noastre traume. Citit cu sinceritate, acest volum ar trebui să dărâme în fiecare dintre noi platoșa negării propriului demonism.
Răzvan Țuculescu
|
Recommended Reading
