Bucuresti, 31 octombrie 1879

Draga si dulcea mea amica,

De cand ai plecat tu, n-a plecat numai fericirea ci si linistea si sanatatea mea. Dureri reumatice am inceput a simti in picioare, insotite ca totdeuna de dese batai de inima. Nu este, nu poate fi mai mare deosebire decat intre mine acum doua saptamani si intre mine astazi. De unde eram cu tine, fericit si multumit, acum sunt singur, nemultamit, rau dispus prin singuratate si boala, obosit de viata.
Veronica, draga Veronica, cand nu m-ai mai iubi, sa stii ca mor. Iti scriu tarziu pentru ca abia alaltaieri m-am mutat. Adaoga pe langa asta, ca abia in ziua de Sf. Dumitru am gasit casa, c-am trebuit sa-mi mut lucrurile din doua locuri, ca pe langa aceasta s-a mutat si redactia si tipografia, apoi ca am zilnic de lucru pe langa tribulatiunile mele personale si vei intelege de ce am preferat a nu-ti scrie, decat a-ti scrie in fuga.
Cand gandesc la tine mi se umplu ochii de lacrimi si nu mai gasesc cuvinte sa-ti spun ceea ce de-o mie de ori ti-am spus: ca te iubesc. Aceasta unica gandire, care e izvorul fericirii si a lacrimelor mele, aceasta unica simtire care ma leaga de pamant e totodata si izvorul ingrijirilor mele.
Veronica draga, au n-am fost noi prea fericiti intr-o lume, in care fericirea nu poate exista? Este in lumea asta destul loc pentru atata iubire cata o avem? Nu este amorul nostru o anomalie in ordinea lucrurilor lumii, o anomalie pentru care cata sa fim pedepsiti? se potriveste amorul si suferintele noastre cu o lume in care basseta, invidia, rautatea domnesc peste tot si pururea?
Si cand gandesc ca-n viata mea compusa din suferinte fizice si rele morale ca o exceptie tu mi-ai dat zile aurite, pot crede in dainuirea acestei exceptii?
Dulce si draga veronica, doresc ca amorul unui nenorocit ca mine sa nu fi aruncat o umbra in viata ta senina, in sufletul tau plin de veselie precat e plin de un gingas si nesfarsit amor. Iubeste-ma si iarta-mi pacatele, caci tu esti Dumnezeul la care ma inchin.
Deacuma-ti voi scrie mai des, desi sarmanele foi scrise sunt departe de-a plati o singura imbratisare a ta - dulcea mea copila. Am sarutat cel putin aceasta foaie care va intra in mainile tale cele mici, de la cari[-]si asteapta toata fericirea

al tau
Eminescu