Intră lumina și-mi aduc aminte; iat-o.
Dintru început îmi spune numele lui, care este (se înțelege) al meu.
Mă întorc la robia care a ținut mai mult de șapte ori câte zece luni.
Îmi impune memoria lui.
Îmi impune necazurile de fiecare zi, condiția umană.
Sunt vechiul său infirmier; mă silește să-l spăl pe picioare.
Mă pândește din oglinzi, din luciul mahonului, din vitrinele magazinelor.
A fost respins de câteva femei și de fiecare dată trebuie să-mpart cu el suferința.
Îmi dictează acum acest poem care nu-mi place.
Îmi cere nebuloasa ucenicie în dificila anglo-saxonă.
M-a convertit la cultul idolatru al unor militari morți, cu care probabil că n-aș putea schimba nici un cuvânt.
Pe ultima treaptă a scării simt că e alături de mine.
Este în pașii mei, în glasul meu.
Meticulos îl urăsc.
Îmi dau seama cu bucurie că e aproape orb.
Mă aflu într-o chilie circulară și zidul nesfârșit se strânge.
Nici unul dintre noi nu îl înșală pe celălalt, dar amândoi mințim.
Ne cunoaștem prea bine, nedespărțit frate.
Bei apa din paharul meu și-mi mănânci pâinea.
Ușa sinucigașului e deschisă, dar teologii afirmă că în umbra ulterioară a altei împărății voi fi eu, așteptându-mă.