Când luna prin nouri pe lume veghiază,
Când fie-ce undă se-mbracă c-o rază,
Când cântă ai somnului ginii nătângi —
Tu tremuri și plângi.

Când luna aruncă o pală lumină
Prin merii în floare-nșirați în grădină,
La trunchiul unuia pe tine te-aștept—
Visând de deștept.

Când soarele arde și ceru-i văpae,
Pe-a lacului valuri profunde bălae,
Pe-o barcă împinsă de valuri ce merg —
La tine alerg.

Când vântul e-o taină, când frunza e mută,
Misterul surâde prin lumea tăcută,
Culeg pe-a ta frunte sublime visări —
Pe ochi sărutări.

Amorul își moaiă aripele-i stinse,
Tu-nchizi surâzândă lungi genele-ți plânse,
Și fruntea mea pală pe pieptu-ți așezi -
Surâzi și veghezi.

Nebună copilă, ce-amesteci plăcerea
Cu lacrimi pe care le naște durerea,
Nebună copilă cu-amorul ceresc —
O cât te iubesc!

Reproduceri după manuscrise din perioada 1866-1869.
Editie critică îngrijită de Perpessicius.