Să priveasc-Ardealul lunii i-e rușine
C-a robit copiii pe sub mâini străine.

Și-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață,
Își ascunde tristă galbena ei față.

Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munților se pare,

Iar Carpații țepeni îngropați în nori
Își vuiau prin tunet gândurile lor.

Eu am—zise-un tunet—suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate 'n pieptul său;

Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ție.

Nalți suntem noi munții—zise-un vechi Carpat,
Dar el e mai mare, că ni-i Împărat .

Atunci luna iese norilor regină,
Fruntea lui cea pală roșu o-nsenină,

Galbenele-i raze încing fruntea-i rece
Că părea din munte diadem de rege.

Și un stol de vulturi muntele-ncongior
Cugetând că-i Joe, Dumnezeul lor,

Când în miezul nopții, cununat cu nymb,
Fulgere aruncă sus de pe Olymp.

Reproduceri după manuscrise din perioada 1866-1869.
Editie critică îngrijită de Perpessicius.