De-acum țipă frunzele, în ramuri spânzurate
și răscolite-n vânt,
Dar, nimicnicia iernii se face tot mai mică
Și plină este încă de umbre și de sloiuri de zăpadă.

Frunzele țipă... te ții de-o parte și-auzi doar țipătul.
Un țipăt stăruitor, privind pe-altcineva.
Și deși spui că ești o parte-a totului,

E-aici o ne-nțelegere și-o rezistență salvatoare
Și participând la o-ncordare care încet se liniștește,
Simți viața ce dă viață din ceea ce e ea.

Frunzele țipă. Și nu-i un semn divin care ne ia în seamă,
Nici trâmba de fum a eroilor dezumflați,
nu-i strigăt omenesc,
E țipătul frunzelor ce nu-și trec niciodată pragul,

În absența fanteziei, nimic mai mult decât
Simpla lor existență în lumina finală-a văzduhului,
în însăși cursul
Lucrurilor, până când, în sfârșit, țipătul nu mai privește
pe nimeni.




* Traducere de Leon Levițchi