Singur prin păduri nebune
Îmi duc zilele pustii.
Umblu fără rost prin lume
Trecând dealuri şi câmpii.
Şi-mi înşir în urmă gânduri
Şi-mi las vise ne-mplinite,
Care vor fi mâine iarbă,
Ori buruieni otrăvite.
Şi-mi va fi ciudă pe norii
Care zboară fără tihnă,
Ca şi sufletul meu singur
Care nu are odihnă.
Şi voi invidia iarba
Ce creşte fără ogoi,
Chiar de-i călcată-n picioare
Şi de vite şi de oi.
Şi voi fi gelos pe munții
Cei cu frunțile în cer,
Ce stau neclintiți şi falnici
Şi în arşiță, şi-n ger.

Doamne, ce-ai creeat lumina
Şi lumina ne-a dat viață,
Şi-ai făcut ființa-mi slabă
Spune-mi, cum pot să fac față,
Răului ascuns în mine
Cu puteri slabe şi mici,
Când în jur zburând besmetic
Roiesc mii de inamici,
Ce voiesc să-mi vadă ființa
Învinsă şi aplecată
Fără vise şi speranță
Înspre glia-ntunecată.
Ce vor ca să-mi vadă fruntea
Înălțată-acum spre soare
Să fie cât mai umilă,
Şi lipsită de vigoare.
Ce vor ca tot ce pe lume
Se înalță-n zbor curat
Să coboare în mocirlă,
Să coboare în păcat.
Spune-mi Doamne, de ce oare,
Trebuie fără-ncetare
Fără tihnă şi odihnă,
Să-nşir prin păduri nebune
Gânduri rele, gânduri bune,
Şi să-nşir zile pustii
Peste dealuri şi câmpii?