A fost un timp când pajiști, crâng, izvoare,
Pământ, priveliștile toate,
Îmi apăreau fermecătoare
Și în lumină-nveșmântate,
În prospețimi de vis și în splendoare.
Azi ele nu mai sînt ca altădată;
Oriunde aÈ™ privi,
Noapte sau zi,
Nu le mai văd cum le vedeam odată.

Și azi sînt curcubeie
Și roze pe alee;
Cu drag luna se-arată
Privind în jur când cerul e senin,
Și-n noaptea înstelată
Curg ape-atât de lin;
Iar răsăriturile tot superbe nașteri sînt;
Dar orișiunde-aș merge astăzi, știu
Că s-a mai stins o strălucire pe pământ.

Acum, când păsări cântă în frunzare,
Și când mieii sar în goană
Ca-n sunet de darabană,
Doar eu în gânduri triste m-adâncesc;
Dar la un glas, tristețile-mi se risipesc
Și sînt iar tare;
Prin râpi, cascade sună din trompete vii:
Că sufăr, anotimpul n-are vină;
Aud ecouri cum în munți suspină,
Și vânturi vin din ale somnului câmpii,
E veselă natura toată;
Mare și glie
Sînt numai bucurie,
Și cu Florar deodată,
Orice-animal se desfată;
Copil preafericit,
Aș vrea în juru-mi să te aud strigând
O, păstoraș iubit!

..............................................................

Cântați deci, păsări, vesel cânt în cor!
Și să zburde mieii-n goană
Ca-n sunet de darabană!
Vom fi și noi, ca-n vis, în ceata lor,
Fluierând, dansând pe plai
Și simțind cu-al lor alai
Bucuria lunii mai!

Chiar dacă strălucirea de-altădată
A fost pe veci privirii mele luată,
Și azi nimic nu poate-aduce înapoi
Splendoarea-n iarbă ce-am trăit-o noi
Și-a florii măreție sublimă-n acel ceas,
Nu ne-ntristăm, luând puteri din ce-a rămas.