Căci, doamne, marile oraşe
pierdute sunt ÅŸi despletite;
Ca dintre flăcări fuge cel mai mare –
şi să-l aline nu e alinare,
ÅŸi curg micile-i ore risipite.
Trăiesc acolo oameni, trăiesc greu şi rău,
în case-adânci, şi gestu-i înspăimântă,
speriaţi mai rău ca turma nou născută;
respiră-afară treaz pământul tău,
ei însă sunt şi nu mai ştiu că sunt.
Acolo cresc copii pe lângă geamuri,
ascunse-n umbre veÅŸnic cenuÅŸii,
şi nu ştiu că afară, flori pe ramuri
cheamă spre zări, spre vânt, spre bucurii –
şi nu pot fi decât copii şi-s trişti copii.
Cresc fete-n floare spre necunoscut
şi le e dor de calma lor copilărie,
dar nu-i acolo ceea ce-au cerut,
şi tremurând se-nchid pentru vecie.
Şi în ascunsele odăi, din fund,
au zilele maternităţii amăgite,
nopţi lungi, cu scâncet fără voie izvorând,
ani fără lupte, reci, cu forţe vlăguite.
Şi-n plină beznă stă al morţii pat,
ÅŸi-ncet ele-l doresc, cu-nfiorare,
şi mor ca-n lanţuri, mor îndelungat,
şi ies din casă ca o cerşetoare.



traducere de Maria BanuÅŸ