agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-10-15 | [This text should be read in romana] | Submited by Gabi Schuster-Cărărușă
Legenda poporală din jurul Năsăudului
I Frunză verde tulburea, Avea Lena - nici ca ea - Trei feciori frumoși avea; Trei feciori și-o fată mare Lena cea veselă are. Trei feciori ca niște zmei, De-a dragul să cauți la ei, Iar copila râzătoare, Subțirea și-ncântătoare Ruptă dintr-un raz de soare: Mult cu mă-sa sămăna, Deci Lenuță-o boteza Pe numele maică-sa. Câți feciori au fost prin țară Toți venit-au să o ceară, Mândri și viteji feciori, Venit-au ca pețitori. Dar Lenuța, ți-e mirare, Răspundea la fiecare, Că-i prea tânără și-așa Încă nu s-a mărita. Mai la urmă s-arătară Pețitori din altă țară: Doi feciori, ca două flori. Lenuța cât ce-i vedea Mamei sale-așa zicea: - “Vezi, iubită maica mea! Din voinicii acești doi, Cari au venit azi la noi, Mie-mi place unul tare Și la mers și la cătare, Că-i înalt și subțirel Și m-aș duce după el!” Dar Lena pe gânduri sta; Gândurile-o frământa Și cu jale cuvânta: - “Draga mea, Lenuță fată! Fiind așa-ndepărtată Dor de tine-o să m-apuce, La mine ciní te-a aduce!?” Doi fii ai Lenei strigau Și din gură cuvântau: - “Pe Lenuța nu o da Și de noi n-o strămuta!” Dar feciorul cel mai mic, Constantin, copil voinic, Lăcrima din ochi cu jale Și-așa-i zise mamei sale: - “Nu ești, mamă, cu dreptate Nici la soră, nici la frate! Că suntem doară trei frați, Toți crescuți ca niște brazi Și noi ți-om pute aduce Pe Lenuța ta cea dulce!... Așcultă, mamă iubită, Pe Lenuța o mărită: N-o lasă nemăritată, Pire-ar cât de-ndepărtată: Căci, de te-a ajunge dor Io-ți rămân doară fecior. Eu la dânsa duce-m-oi, Acasă aduce-o-voi.” Și Lena se-ndupleca Pe Lenuța-o mărita. II Dar a fost ce-a fost să fie, C-au fost boale și urgie Și-a dat Dumnezeu cel sfânt Vremuri grele pe pământ. Și de multă răutate Mureau oamenii pe sate Și-au murit și trei feciori Ai Lenuței frățiori: Constantin încă-a murit Gândul nu și l-a-mplinit. Lena singură rămase, Fără de feciori în casă: De dor o inimă arsă. Și ea, biata, supărată, De jale multă sfărmată, Se ducea pe-al lor mormânt Și se văieta plângând Și plângea și suspina Și din suflet cuvânta: - “Dragii mei! D-al vostru dor Stau pe gândul să mă-omor, Fie-vă somnul ușor!” De-altă dată blăstăma Și blăstămând cuvânta: - “Constantine, Constantine! Blăstămat să fii de mine! Blăstămat de mamă-ta Că ai dat pe soră-ta! Frații tăi mie-mi striga: Pe Lenuța nu o da! Tu ai dat-o, blăstămate, Pe hotară-ndepărtate; Dar te blăstăm, blăstăm greu Din tot suflețelul meu: Pământul nu te primească, Þărna nu te mai voiască, Lutu-afară te izbească, Căci de dorul Lenuței Rumpu-mi firul vieții!” Astfel dânsa blăstăma Și-azi și mâini și-alaltă mâini Și zile și săptămâni. Și de multul blăstămat, Vai, blăstămul s-a legat. III Într-un amurgit de seară, Constantin ieși afară Din groapa, galben la față, Cu trup rece ca de gheață. El plângea și lăcrăma Și cu jale cuvânta: - “Duce-m-aș, că-s blăstămat, Dar nu pot, că-s îngropat, Duce-m-aș, că maica cere, Dar nu pot, că n-am putere; Nici am cal, nici căpeneag; N-am pe lume om cu drag, Căci oricine m-a vede S-a-nfrica, s-a spăria Făcându-și răpede cruce... Nici la mama nu m-oi duce, Căci m-a blăstămat măicuța, Că eu i-am dat pe Lenuța!” Și cum sta și cugeta Gândurile-l asudă, El prin lacrămi se ruga: - “Șălaș, mândru sălășel, Fă-te-un șoim de călușel, Și tu, pânză din sălaș, Fă-te un căpenegaș, Și tu, cruce, schimbă-te, Spadă de fier fă-mi-te, Iar tu, Doamne, mă învie, Dă-mi putere astăzi mie: La Lenuța duce-m-oi, Acasă-aduce-o-voi.” Dumnezeu l-a ascultat: Putere de viu i-a dat; Sălașul l-a ascultat: Și-ntr-un cal s-a preschimbat; Giolgiu-n căpeneag îndată, Crucea-n spadă de fier, lată. Constantin suie călare Și pornește-n fuga mare; Și fugea calul ca vântul, De-abia atingea pământul, Și zbura, dar nu glumea, Căci ca dorul se ducea, Căci stăpânul îi zicea: - “Zboară, murgule, cu mine, Căci zbor alături de tine, Zboară, murgule, pe cale, Căci zbor pe urmele tale!” Și murguțul, pui păgân, Duce-se cu-al său stăpân, Încât n-a fost bine seară, Când ei își descălecară, La Lenuța-n altă țară. IV Lenuța cât ce-a zărit P-al său frățișor iubit, Din grai dulce i-a vorbit: - “Constantine, Constantine, Spune-mi dacă-i rău sau bine; Nouă ani, vezi, au trecut, Că pe voi nu v-am văzut, Ba nici vești nu mi-ați trimis, Nice carte nu mi-ați scris!” Constantin a cuvântat: - “De când tu te-ai măritat Rău nimic nu s-a-ntâmplat. Suntem sănătoși acasă, Mama înca-i sănătoasă. Veste nouă n-am ce-ți spune Totuși îți aduc vești bune: Frații noștri se-nsurară, Dar ei pe gând se luară, La nuntă nu te chemară! Eu ți-s frate mai cu dor, Și fiindcă eu mă-nsor, Am grăbit aici; de-i vre, Vino dar la nunta mea!” Astfel zise Constantin Cu glasul de jale plin, Din ochi lacrimi îi cădea Și suspine-l năpădea; Dar Lenuța-l cunoștea Și de nou l-a întrebat: - “Spune-mi, frate,-adevărat De mă chemi la veselie, Să mă-mbraca bucurie, Să-mi pun struț roșu și dalb Și cai suri la hinteu alb; Dar de mă chemi la jelane, Eu să-mbrac de jale haine; Să iau cai și hinteu negru Să pornim, frate, pe-ntregu!” - “Ba io-ți spun drept, soră, ție, Că te chem la veselie.” Și ea mândru s-a gătat, Haine albe și-a luat Și-apoi ambii au plecat Pe cărarea cea mai lată De voinici codreni călcată, Pe cărarea cunoscută De codreni voinici bătută. Iar pe cale cum mergeau Păsările-i urmăreau, Munții răi din grai grăiau: - “De când soarele e soare Și pe câmpuri floarea-i floare, Și de când e lumea lume N-a mai fost așa minune: Să meargă viul cu mortu Tot alăturea cu codru, Să meargă viul aproape Cu cel mort, ieșit din groape! Alelei! minune mare, Viu cu mortu p-o cărare!” Constantin bine-auzea, Lenuța nu-nțelegea, Dar glumind așa zicea: - “Auzi, frate Constantine, Ce vorbesc munții de tine?! Constantin din greu gemând Îi răspunde-așa zicând: -”Lasă-i, soră, să vorbească, Mințile să-și prăpădească; Ei să fie cu cântatul, Noi să fim cu ascultatul, Ei păzească-și cântecul Cum păzim noi umbletul Asta-n seamă n-o băgară, Calea lor că și-o urmară. Patru zile lungi de vară Ei au tot călătorit, Puțintel au odihnit. V Când a fost a cincea zi, Soarele când răsări, Au zărit și satul lor, Plin de negură și nor. Când aproape-au fost de sat, Constantin a cuvântat: - “Lenuță! Cu-al tău căruț Vină mai câtelenuț, Căci eu cu-al meu călușor O să merg mai tărișor, Ca să dau mamei de știre Să-ți facă bună primire, Să-ți deschiză porțile, Să-ți aștearnă mesele, Să-ți umple paharele!” Și el frâu calului da, Calul își împintena Și-ntr-o fugă alerga, Nu la mă-sa, pe cuvânt, Ci de-a dreptul la mormânt Aci a descălecat Și din gură-a cuvântat: - “Cal crescut sub glii ierboase, Sălaș strângător de oase! Dusu-m-ai și m-ai adus Și pe cale și pe sus Și-ai făcut un mare bine Pentru mama, pentru mine, Pentru mamă, pentru fată, Pentru mine totodată! Și tu, căpeneag iubit, Pânză albă de-nvălit, Și tu, spadă lucitoare, Crucea mea de la picioare: Ne-a sosit vremea, sosit, Să-ntrăm de unde-am ieșit! Tu, cal bun năzdrăvănaș, Schimbă-ți trupul în sălaș, Și tu, spadă lucitoare, Fă-te cruce la picioare, Și tu, căpeneag iubit, Fă-te pânză de-nvălit, Iar tu, Doamne, Doamne sfânt, Dă-mi iar locul din mormânt, C-am scăpat de ce fu greu, Împlinit-am gândul meu: La Lenuța dusu-m-am, Acasă adus-o-am!” Dumnezeu l-a ascultat, Pământul s-a despicat, Lutul iar s-a ridicat: Constantin era-ngropat VI Și Lenuța cât ce-ntra În sat, mult se minuna, Căci erau toate schimbate, Toate de jale sfărmate, Dar mai mult s-a minunat Când acasă c-a aflat Porțile stricate, rele, De puteai sări prin ele, Staulul stricat și gol, Iarbă mare prin ocol. Ea sărmana aștepta, Că frații vor alerga În prag a o-ntâmpina, Dar nimeni nu s-a ivit: Constantin n-a fi venit. Ea la ușă se repede, Ușa încuiată-o vede; Deci începe ca să bată În cea ușă încuiată: - “Lasă-mă, mămucă, lasă, Lasă-mă să intru-n casă, Că îți sunt iubita fată, Lenuța cea-ndepărtată!” Mă-sa, din casă, plângând, O alungă blăstămând: - “Du-te-n foc și-n câte rele, N-amărî zilele mele, Du-te-n foc, te du d-aci Și nu mă batjocori! Trei feciori eu am avut, Pe toți trei i-am pus sub lut, Pe toți trei i-am pus sub glie, Sfântul Dumnezeu să-i știe! Iar Lenuța, scumpa-mi fată, Măritată-i, măritată, Într-o țară depărtată: N-oi vedea-o niciodată! Însă fie blăstămat Cine o a-ndepărtat!” Dar Lenuța nu-nceta, Tot bătea și se ruga: - “Lasă-mă să intru, lasă!” Și mă-sa cu greu o lasă, Și pe scaun o punea Și la dânsa cum privea, Pe Lenuța-o cunoștea. - “Draga mea și-a mamei floare: Nu mă-ncred, că tu ești oare? Oh, că nice n-am visat, Că te-oi mai vede vrodatí!” Și plângând, Lena spunea Câte-a mai suferit ea: -”A dat sfântul Dumnezeu Multe boale și mult rău Și-au murit feciorii mei Și-am rămas fără de ei! Măcar tu, scumpa mea fată, De nu erai măritată Într-o țară-ndepărtată!... Mi-ar fi traiul mai ușor Și mi-aș mai uita de dor; Tu m-ai ajuta pe mine, Eu m-aș bucura de tine! Dar să fie blăstămat Cine mi te-a-ndepărtat: Pământul să nu-l primească, Þărna să nu-l mai voiască, Lutu-afară să-l izbească!” Lenuța se-nfiora, Reci fiori o-mpresura Și cu glas rupt cuvânta: - “Vezi, măicuță,-ai blăstămat Și blăstămul s-a legat! Constantine, Constantine, Cum m-ai amăgit pe mine Ca să plec pe drum cu tine!” Și spunea măicuții sale Cum a venit ea pe cale, Cum Constantin o aduse Și câte mai câte-i spuse. Lena-atunci se-nfiora Și cum sta, cum asculta, Lacrămile-o îneca, Trupu-ntreg îi tremura, Mințile-i se tulbura, Fruntea i se înnora, Pe Lenuța săruta Și i-a zis cu glas înfrânt: - “Haidí, Lenuță, la mormânt, Haidí, Lenuță, să grăbim La morminte-n cintirim!” VII La mormânt dacă sosiră, Jos pe el se prăvăliră Și-ncepură-a lăcrima Și din gură-a cuvânta: - “Constantine, ieși afară; Vină, Constantine, iară; Mai ieși, dragă Constantine, Că ni-e dor, ni-e dor de tine!” Pământul însă râdea, Groapa de râs hohotea; Constantin amar gemea. - “Ieși din groapă și vorbește, Spune și ne povestește Cum trăiești în groapă, cum? Vină și ne spune-acum! Vină să ne vezi măcar, Vină, Constantine, iar!” Pământul nebun râdea, Groapa de râs hohotea, Lutul glumind răspundea: - “Nu te mai ruga de mine, Blăstemă, Lenă, mai bine, Nu te tot ruga mereu: Ce-i al nostru, nu-i al tău!” Pământul mereu râdea, Groapa de râs hohotea, Lutul neíncetat glumea. - “Morminte, nu fi păgân, Slobozi-mi pe Constantin; Oh, nu fi, morminte, rău, Slobozi-mi copilul meu, Ori măcar dă-i glas, morminte, Pentru câteva cuvinte!” Pământul atunci tăcea, Groapa nimic nu vorbea, Constantin din greu zicea: - “Oh, mamă, tu ești de vină, Că n-am pace și odihnă, Că n-am loc nici în mormânt, Că n-am stare sub pământ Nici sunt mort, nici cu viață, Nici sunt foc și nice gheață, Nici în groapă nu pot fi, Nici afarí nu pot ieși, Căci m-ai blăstămat, măicuță, Pentru scumpa ta Lenuță, Pământul nu mă primească, Þărna să nu mă iubească, Lutu-afarí să mă izbească; Lutu-afară m-a izbit, Þărna m-a batjocorit, Pământul m-a prigonit!... Mamă, dacă-mi vrei tu bine, Fă-l acuma pentru mine Și-mi dezleagă blăstămul Că-mi apasă sufletul!” Lena din suflet ofta, Gânduri grele o mustra Și ea, biata, cuvânta: - “Dragul meu! Să fii iertat Și de blăstăm dezlegat. Însa... fie blăstămat Pământul, că nu m-ascultă, Bată-l jalea mea cea multă, Și nu te mai lasă-afară, Bată-l jalea mea amară!” Þărna-atuncea tremura, Lutul mânios urla; Pământul se despica: - “Nu-i destul c-ai blăstămat Pe-un copil nevinovat, Acum mă blăstămi pe mine, Blăstâmu-te eu pe tine! Căci n-ai inimă de mamă, Nu ți-e sufletul de seamă, Nici ești vrednică sub soare Să mori cum tot omul moare, Ci pământul prin urgie, Să te înghiță de vie!” Þărna-n laturi se-mprăștia Pământul se deschidea; Lena din mormânt zicea: -”Blăstămată să fiu eu, Vai, pentru blăstămul meu! ca mine pe vecie Fie blăstămată, fie Orice mamă s-ar afla Pe copil a-și blăstăma! Fie dânsa blăstămată, N-aibă pace niciodată, N-aibă prapori la-ngropare, Nici popă la comandare! Vai de-aceea mamă, care Blăstămă fără mustrare Pe copilul ei, căci ea Blastămă pe fiul său, Dar pe dânsa Dumnezeu!..” |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy