Învins în afarã,
Evul mediu s-a retras în chiliile
roºii ºi albe ale sîngelui meu.
În catedrala cu pereþi pulsînd, s-a retras,
zvîrlind ºi absorbind credincioºii întruna,
într-un circuit absurd,
printr-o zonã absurdã,
hrãnindu-se cu mari bucãþi de lunã,
în dorinþa lui de-a exista
muºcîndu-le pe furiº, noaptea,
cînd ochii lumii dorm
ºinumai dinþii celor care vorbesc prin somn
se zãresc în întuneric,
asemenea unei ploi de meteoriþi
strãlucitori,
urcînd ºi coborînd ritmic.
Învins în afarã,
Evul mediu s-a retras în mine
ºi
propriul meu trup nu
mã mai înþelege
ºi
propriul meu trup mã urãºte,
ca sã poatã exista mai departe
mã urãºte.
Astfel,
el se grãbeºte sã se prãbuºeascã
în somn,
searã de searã;
ºi iarna
din ce în ce mai puternic se înconjoarã
cu straturi de gheaþã,
cutremurîndu-se ºi izbindu-mã ºi
scufundîndu-mã adînc în el însuºi,
voind
sã mã ucidã ca sã poatã fi liber
ºi neucigîndu-mã
ca sã poatã fi totuºi trãit de cineva.


II
Dar peste tot în mine sunt ruguri
în aºteptare,
ºi ample, întunecoase procesiuni
cu o aurã de durere.

Durere a ruperii-n douã a lumii,
ca sã-mi pãtrundã prin ochii, doi.
Durere a ruperii-n douã a sunetelor
lumii,
ca sã-mi loveascã timpanele, douã.
Durere aruperii-n douã
a mirosurilor lumii,
ca sã-mi atingã nãrile, douã.
ªi tu, o, tu, refacere-n interior,
tu, potrivire de jumãtãþi, aidoma
îmbrãþiºãrii bãrbatului cu femeia sa,
o, tu, ºi tu, ºi tu, ºi tu,
izbire solemnã
a jumãtãþilor rupte,
cu flacãrã înceatã, atît de înceatã,
încît þine aproape o viaþã
ridicarea ei,
aprinderea rugurilor, aºteptata,
provestita, salvatoarea
aprindere-a rugurilor.