Atâtea chinuri mă tot apasă,
Curând ca floarea voi veșteji!
Și spun la oameni, dar ce le pasă
Dac-a mea viață se va fini?
Nici consolare nu am în lume,
Chiar râd mulțime de cântul meu.
Stinge-te, viață, stinge-te, nume!
Suflete, zboară la Dumnezeu!
Crezui odată c-a mea durere
Ea se va stinge, dar eu mă sting!
Căci nu am voie, și n-am putere
Moartea ce vine ca să o resping.
O consolare de l-astă lume
Nu aflai încă la chinul meu.
Stinge-te, viață, stinge-te, nume,
Suflete, zboară la Dumnezeu!
În van vegheat-am fără-ncetare,
Scriind în versuri dulci lecțiuni.
Lumea-și râse d-a mea cântare,
Râse d-a mele lamentațiuni!
Și vai! nu este streina lume:
Patria-mi râse de chinul meu,
Stinge-te, viață, stinge-te, nume,
Suflete, zboară la Dumnezeu!
Al meu părinte servit-a însă,
Servit-a țara unde născu;
Putu să strângă, dar el nu strânse!
În sărăcie el petrecu!
Oh! și ce moarte îl luă din lume!...
Dar râdeți toți de cântul meu.
Stinge-te, viață, stinge-te, nume,
Suflete, zboară la Dumnezeu!
Văduvi avute, recompensate,
ÃŽn aste timpuri sunt nencetat,
Cele sărace sunt delăsate...
Omul virtuții e insultat!
Așa ajunge a noastră lume...
Plânsul oprește cântecul meu.
Stinge-te, viață, stinge-te, nume,
Suflete, zboară la Dumnezeu!