Viața se grăbește, rapidă caravană.
Oprește-te și-ncearcă să-ți faci intensă clipa.
Nu mă-ntrista și astăzi, făptură diafană,
Mai toarnă-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…


Bea vin! în el găsi-vei Viața-fără-moarte.
Pierduta tinerețe din nou ți-o va reda,
Divinul timp al rozei și-al inimii curate!
Trăiește-ți clipa dată! Căci clipa-i viața ta!


Grăbite ca și apa și repezi ca un vânt
Ce-aleargă prin pustiuri, fug zilele-mi puține.
Și totuși douâ zile indiferente-mi sunt:
Ziua de ieri și ziua care-o să vină mâine.


Nu depăși prezentul cu gândul! Știi tu oare
Măcar dacâ-ai să termini cuvântul început?
Mâini poate deja fi-vom asemeni celor care
De șaptezeci de veacuri în neant au dispărut.





În parfumatul prier, când - beată de iubire -
Tu îmi întinzi paharul, eu uit ziua de mâine.
De m-aș gândi atuncea la rai și mântuire,
N-aș prețui, iubito, mai mult decât un câine.


Se-ntoarce anotimpul suav al tinereții.
Mi-e dor de vinu-acesta în care înfloresc
Surâsurile toate. Chiar aspru-l prețuiesc.
Nu mă certați. E aspru, căci, are gustul vieții.


Nu caut nici minciună nici adevăr viclean.
Dar veșnic s-în cătarea de vin trandafiriu.
Mi-e părul alb, prieteni. Am șaptezeci de ani.
Vreau să mă bucur astăzi. Mâini - poate-i prea târziu.


Culege din viață tot ce-i surâs și floare.
Serbează orice clipă! la cupa cea mai mare!
Alah nu ține seama de vicii sau virtuți.
Nu numără mătănii, nici ochii ce-i săruti.


Privește-n jur: durerea cu mii și mii de fețe.
Cei dragi sunt morți. Ești singur cu palida tristețe.
Ridică însă fruntea! Culege tot ce-atingi!
Trecutul e-un cadavru. Nu este timp să-l plângi.


Cât de sărac e-acela ce nu poate să spună:
"Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii!"
Cum poate el să simtă în zori uimirea firii
Și noaptea vraja sfântă a clarului de lună?


Nimic nu mai m-atrage. Dă-mi vin! la astă seară
Cea mai frumoasă roză din lume-i gura ta.
Dă-mi vin! Să strălucească aprins la fel ca ea!
Căința mea să fie ca bucla ta, ușoară...


Noi nu vom ști vreodată ce ne așteaptă mâne.
Tu bucură-te astăzi! Atâta îți rămâne.
la cupa și te-așează sub luna de cleștar,
Căci mâine poate luna te va căta-n zadar.




Ce rușinos e timpul celui gândind amar
Că-n lume afli zilnic în loc de îngeri, râme.
Ci tu în cânt de harfă bea vin dintr-un cleștar,
Căci poate mâini cleștarul o piatră-o să-l sfărâme.


Fă-ți rost de vin și-o fată cu chip de heruvim,
- dacă heruvi există. De Rai grijă să n-ai,
căci în afara dragei și-a cupei - ce alt Rai
mai dulce-i, - dacă este ceva ce Rai numim.


Pe drumul spre iubire cădea-vom în curând.
Nepăsător destinul ne va călca-n picioare.
Ridică-te copilă - o, cupă vrăjitoare!
Dă-mi buzele aprinse cât încă nu-s pământ!


Nădejdi nesăbuite mi-au risipit, iubito,
În vânt mulți ani din viață. Dar timpul ce-mi rămâne
Din plin de-acum trăi-l-voi. Vreau prin intensul mâne
S-ajung din urmă viața pe care n-am trăit-o.


Vreau doar o cupă plină, o pâine de jumate
Și-o carte de poeme. Și dacă sunt cu tine,
Chiar stând într-o ruină, - mai fericit ca mine
Nici un sultan nu este cu-o sută de palate.


În zori într-o tavernă s-a auzit un glas:
"O, voi nebuni de viață! Voi, tineri veseli! Vinul
Turnați-l iar în cupe, 'nainte ca destinul
Cu lacrime să umple paharu-acestui ceas!"


Nu mai cârti, nu geme - durerea mea! Tăcere!
Îți voi găsi balsamul ce vindecă și minte!
Vreau să-mi revăd iubita, cât inima o cere.
Vreau să trăiesc! Căci morții nu-și mai aduc aminte.


Nu-ți răsădi în suflet copacul întristării,
Ci răsfoiește zilnic a desfătării carte.
Bea vin și poartă-ți pașii pe căile-ncântării,
Căci măsurat ți-e drumul de la surâs la moarte.




Sfârșit e Ramazanul! O, inimi vestejite!
Se-ntoarce bucuria! Vor vinde iar surâsuri
Cei care poartă vinul - neguțători de visuri.
Redați-mă vieții, chemări ale iubitei!


În loc s-o faci să cânte cu fiece zvâcnire,
Tu inima ți-ai pus-o în lanțuri de mâhnire...
lar mintea ta și chipul ți le-ai îndoliat.
- Mă tot uimesc într-una: "Ce ignorant ciudat!"


Privește! Trandafirul se leagănă în vânt.
Ce pătimaș îi cântă de sus privighetoarea!
Bea! Ca să uiți că vântul va scutura azi floarea
Și va lua cu dânsul fermecătorul cânt...


Ce-i înțelept? Să-ți bucuri cămările ființei
Având în mână o cupă. Ce-a fost și ce-i de față
Să nu te mai frământe. Fă-ți dintr-o clipă-o viață
Și sufletul sloboade-l din temnițele minții.


Nimic n-au să te-nvețe savanții. Dar alintul
Suav al unor gene o să te instruiască
Ce este fericirea. Preschimbă-n vin argintul,
Căci țărna e grăbită ca sâ te găzduiascâ.


S-au desfăcut în juru-mi, aprinși iar trandafirii.
Desfă-ți și tu simțirea în bucuria firii.
C-un înger blond alături, ia cupa și-o deșartă,
Căci îngerul cel negru al morții-așteaptă-n poartă.