În juru-acestei roze plutește-o fină boare.
E-un nimb fragil de ceață? Vrej de parfum e oare?
Un rest din vălul nopții e părul tău de maur?
Trezește-te, căci zorii în cupe toarnă aur...


Surâs și puritate! O, răsărit divin!
În cupe scânteiază câte-un imens rubin!
Fă dintr-un ram de santal o harfă să vibreze
Și arde altă creangă ca să ne parfumeze!


Din flori cerești coboară petale de lumină
Și-alcătuiesc corole de aur în grădină.
În cupa cum e crinul torn vin cu-obraz de roză.
În asfințit nori vineți mor în apoteoză...


În zori stropi puri de rouă pun perle pe lalele.
Duios și-nclină fruntea timide viorele.
lar mugurele rozei plăpânde și sfioase
Își strânge-n juru-i pudic tunica de mătase.


În astă seară vinul mă-nvaț-un sens mai pur:
Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline,
lar cupa-i modelată din închegat azur.
Și noaptea-i pleoapa unei lăuntrice lumine...


Mă fascinează pururi un chip frumos de fată
Și mâna-mi are veșnic magnet pentru pahar.
Căci orice-atom din mine se bucură de-un har,
Oricărei părți din mine o bucurie-i dată.


leri dis-de-dimineață cu-o fată ca o stea
Sorbeam parfumul nopții și vinul roz și ora.
Ca perla-n scoică vinul așa intens lucea,
Încât trezi deodată din somnu-i aurora.


Din cripta mea arome de vin au să emane,
Încât cei ce vor trece pleca-vor îmbătați.
Și-atât senin pluti-va în nimburi diafane,
Că-ndrăgostiții sta-vor în loc transfigurați.

Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cântă.
lar fluturii sunt oaspeți. Când nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi - am stele-n loc de flori,
lar șoapta ta e harfa ce-mi face ora sfântă.


Puțin mai mult vin roșu, pentru ca trandafirii
Pe-obrajii tăi, iubito, mai vii să se deschidă.
Khayyām, puÈ›in mai multă tristeÈ›e fericirii,
Căci în curând iubita va-ncepe să-ți surâdă.


E-april. Plutește-n aer o vrajă de nespus.
Se nasc din nou speranțe și-ndemnuri de a fi.
Fiece floare albă e mâna lui Moisi
Și-n fiecare briză respiră, blând, lisus.


Zefirul răcorește obrajii rozelor
Și-n umbră parfumată ne mângâie extazul.
Atât de plin de vrajă și de noroc e ceasul,
Că tristul ieri dispare ca fulgul de ușor...


Noi suntem sensul unic al veșnicului Faur
Și noi esență primă din ochiul său curat.
Al lumii cerc l-aseamăn cu un inel de aur
În care omul este rubinul încrustat.


Toți idolii pe care atât i-am adorat
Mi-au sângerat credința cu răni ce nu se vindec.
Mi-ai înnecat tristețea în vinul parfumat
Și mi-au vândut la urmă renumele pe-un cântec.


Cu trandafiri se umple azurul de cleștar,
ÃŽn aer curge-n picuri viersul privighetorii.
- Când știi că-n clipa asta smintiți visează glorii...
Ce mătăsos ți-e părul și trupul cât de clar!


Când vioreaua-n haină de ametist apare.
lar roza la suflarea zefirului se-nvoaltă,
Bea vin c-un trup alături, sculptat de-o fină daltă
Și sparge apoi cupa cuprins de încântare!


Când te-a secat de lacrimi viața care doare,
Gândește-te la roua din geana unei flori.
Și când ai vrea ca noaptea din urmă să coboare,
Gândește la trezirea unui copil în zori.


Trezește-te căci zorii în noapte-au aruncat
Cu pietre, și toți aștrii din cer i-a alungat.
Și, iată, vânătorul din Est c-un nimb de aur
L-a prins în laț pe Turret, vestitul rege maur.


Mai toarnă-mi vin în cupă! Mi-e inima bolnavă.
Vin roz ca trandafirii. Vin vechi de tămâioasă.
Vin, ca să-nnec tristețea! lar mâna ta duioasă
Să-nlăcrămeze harfa din strune de mătase...


Duh clar de vin e-n cupă, - și-n vasul de cleștar
Un suflet străveziu e. Cel ce-i opac și van
Nu-i demn să-mi stea la masă. Doar sfântul meu pahar.
Căci el este deodată și dens și diafan.


Zefirul blând desface a rozei fină haină.
Divina-i frumusețe privighetoarea-ncântă.
Mergi și te odihnește la umbra ei cea sfântă,
Căci țărna-i dă viață și ea din nou o-ntaină.


Ce zi frumoasă-i astăzi! Și cât de blând zefirul!
În rouă-și spală fața aprinsă trandafirul.
Privighetoarea-i spune în grai străvechi și sfânt:
"Îmbată-te tot timpul de-arome și de cânt!"


Voi, fetelor frumoase, cu-obraji de catifea,
E mai. Vom face-un lucru oprit de Sfânta Carte:
O să vărsăm în iarbă vin roz până departe
Și-o să schimbăm grădina în cîmpuri de lalea.


Când briza dimineții desface-a rozei haină
Șoptindu-i: "Toporașul s-a desfăcut în luncă" -
Demn să trăiască-i numai cel ce contemplă-n taină
lubita care doarme, bea cupa și-o aruncă.




Privește cedrul mândru! Atâtea brațe are!
Dar nu ca să cerșească, ci ca s-adune soare.
Și limbi nenumărate au nuferii și crinii.
Vorbesc însă limbajul tăcerii și-al luminii.