Lalele sunt din cale afară de vii și aici e iarnă.
Totul e atât de alb, de tăcut, și-ngropat în zăpadă.
Singură zăcând în tăcere mă deprind cu liniștea
În timp ce lumina se odihnește pe albii pereți, pe pat și pe mâini.
Sunt nimeni ; nu mai am de-a face cu nici o explozie.
Numele și veșmintele mele le-am cedat infirmierelor.
Legenda mea le-am dăruit-o celor ce mă anesteziază, iar trupul, chirurgilor.

Ei mi-au proptit capul între cearșaf și pernă
Ca pe un ochi între două albe pleoape care refuză să se-nchidă
Elev oropsit care trebuie să o ia de la început cu toate.
Surorile se perindă întruna fără să mă tulbure,
Trec lin ca pescărușii, prin salon, cu bonetele lor albe
Făcând aceleași lucruri cu mâinile, una aidoma celeilalte
Și nu-i cu putință să știi câte sunt.

Trupul meu e o pietricică pentru ele și-au grijă de el ca apa
De pietrișul peste care curge și-l lustruiește blând.
În siringile lor strălucitoare mi-aduc toropeala și somnul.
M-am rătăcit cu totul și mi-e lehamite de ale mele…
Trusa mea de toaletă, lăcuită, e-un flacon cu pilule,
Bărbatul și copilul îmi surâd dintr-o fotografie de familie ;
Zâmbetele lor îmi intră în carne ca niște surâzătoare croșete.


Am lăsat lucrurile să plutească în voie, o corabie încărcată în vârstă de treizeci de ani
Atârnându-se cu încăpățânare de numele și adresa mea.
Mi-au măturat mintea de toate amintirile dragi.
Cu cicatrice pe piele, goală pe căruciorul cu perne verzi din plastic
Am văzut cum serviciul de ceai, sertarele cu rufe, cărțile mele
Se topeau din privire, iar apa îmi trecea peste creștet.
Iată-mă dar călugăriță, nicicând n-am fost atât de pură.

Nici nu-mi dorisem flori, dorisem numai
Să stau întinsă cu palmele către tavan, să uit de toate
Ce libertate, doamne, n-aveți habar ce libertate…
E-atât de-adâncă această pace încât te amețește
Și nu-ți cere nimic, o plăcuță cu numele și câteva mărunțișuri.
Aceasta e, probabil, pacea pe care o poartă morții cu ei în clipa din urmă ; mi-i închipui
Pecetluind-o cu buzele ca pe ultimul strop de-mpărtășanie.

Lalelele, înainte de toate, sunt prea roșii și dor.
Le-aud respirația chiar prin hârtia în care sunt înfășurate,
Le-aud cum respiră ușor prin albele scutece, ca pe un prunc hain.
Roșul lor vorbește rănii mele și pe-nțelesul ei.
Sunt rafinate : par să plutească deși mă doboară sub greutatea lor
Apoi cu limbi tăioase îmi șfichiuiesc ochii iar culoarea mi-apasă grumazul
Ca o salbă de greutăți de plumb roșu.

Nimeni nu mă pândea înainte, acum sunt pândită.
Lalelele se uită la mine, fereastra mă vede din spate,
Fereastra prin care o dată pe zi lumina pătrunde încet și-apoi încet dispare
Când eu sunt o nimica toată, neroadă, decupată umbră
Între ochii soarelui și ochii lalelelor,
Și nu mai am nici urmă de chip și-aș fi vrut să apun.
Lalelele vorace îmi mănâncă tot oxigenul.

Înainte de zori era o atmosferă calmă.
Un simplu du-te-vino, învălmășite respirații, fără zarvă.
Lalelele-au adus o larmă asurzitoare.
Acum aerul se poticnește de ele și se-nvolburează în jurul lor
Cum se poticnește și se-nvolburează râul în jurul unei mașinării ruginite căzute la fund
Ele îmi captează toată atenția, odinioară fericită
Să se zbenguie cum îi plăcea mai bine.

Pereții înșiși par de-acum încinși.
Lalelele ar trebui zăvorâte după gratii ca primejdioasele fiare ;
Cască spre mine niște guri ca de uriașe pisici africane.
Și-mi simt bătăile inimii : potir cu flori roșii
Care se-nchide și deschide numai de dragul meu.
Apa pe care o beau e caldă și sălcie ca apa de mare,
Și vine dintr-un tărâm pe unde sănătatea n-a călcat niciodată.