înaintăm prin pădurea sfâșiată de arșița de peste zi
soarele înțepat în tălpi de mărăcini își lasă sângele orizontului
într-un amurg de peisaj fauvist

în stânga manuela strivind ierburile înalte
în seara cabrată peste arborii răcoroși
și mâinile ei amintindu-mi de sălcii pe maluri de lacuri

undeva în depărtare o apă ne așteaptă
știind că în noi locuiește sora sete
vuietul ei – umbră răcoroasă peste timpane

întunericul – limbă gigantică linge urmele firave de lumină
din ziua ca o înghețată chinezească prăjită
și prin locuri în care odinioară tyranozauri alergau liberi
macetele taie carnea verde mustoasă a ierburilor

drumul spre râu e un țipăt prelung
țâșnind din privirile noastre

cei care odată au fost
cei care cândva au trecut prin aceste ierburi înalte
respiră prin porii fiecărei frunze
și spaima ne crește în inimi floare sălbatică

privesc la părul manuelei
răsfirarea lui e mireasma și misterul acestor locuri
nu peste mult timp
îi voi da să bea apă din palme

înaintăm
și în spate ne ard și mai tare
privirile celor ce odată au fost

manuela îmi strânge mâna
teama ei îmi răcorește
venele asuprite de arsura din spate

gândul îmi sfârâie roșu între tâmple
și sparge liniștea porțelan
aducându-mi aminte -
cei ce odată au fost suntem noi