Era o draperie dintr-o stofă creață
Încleștată de întuneric și gheață,
Cu țurțuri străvezii printre ciucuri,
Cu bagatele, crepitații, ciurucuri,
Sticluțe cu sirop și borcănașe cu magiun
Ca pentru pomul de Crăciun.
Iar noapte aceea, neînregistrată
În calendare, era bogată
În candelabre de ceară
Trandafirie, plutind pe afară
Atât de fără rost că ți se făcea milă
De colorația lor infantilă.
Le culegeai și le duceai la căldură,
Dar se topeau într-o zvâcnitură
Și luminau sfâșietor
De trist în ultima clipă a lor.
În acea noapte, în sfârșit,
S-a mișcat draperia, a scârțâit
Și a lăsat să iasă
O interminabilă omidă mătăsoasă
Purtând câte două coșulețe de iască
La fiecare inel, grăbită să târguiască.
Era, uitasem să vă amintesc,
O veghe de boiersc
În marile hale
Deschise pentru festivități hibernale.
Iar omida noastră
Era veselă, era albastră,
Și cred că n-a isprăvit nici acum
Să plece, toată, la drum.