I
... ca trece aceasta ca fumul de pre pamînt.
Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au taiat,
cu pînza se-nfasura, cu pamînt se acopere.

Sub bolta cea înalta a unei vechi biserici,
Între faclii de ceara, arzînd în sfesnici mari,
E-ntinsa-n haine albe, cu fata spre altar,
Logodnica lui Arald, stapîn peste avari;
Încet, adînc rasuna cîntarile de clerici.

Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salba
Si paru-i de-aur curge din racla la pamînt,
Cazuti în cap sunt ochii. C-un zîmbet trist si sfînt
Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt,
Iar fata ei frumoasa ca varul este alba.

Si lînga ea-n genunche a Arald, mîndrul rege,
Scînteie desperarea în ochii-i crunti de sînge,
Si încîlcit e parul lui negru... gura-si strînge;
El ar racni ca leii, dar vai ! nu poate plînge.
De zile trei îsi spune povestea vietii-ntrege:

?Eram un copilandru. Din codri vechi de brad
Flamînzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pamîntul,
Eu razvrateam imperii, popoarele cu gîndul...
Visînd ca toata lumea îmi asculta cuvîntul,
ÃŽn valurile Volgai cercam cu spada vad.

Domnind semet si tînar pe roinicele stoluri,
Caror a mea fiinta un semizeu parea,
Simteam ca universul la pasu-mi tresarea,
Si natii calatoare, împinse de a mea,
Împlut-au sperioase pustiul pîn? la poluri.

Caci Odin parasise de gheata nalta-i doma,
Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoara;
Cu crestetele albe, preoti cu pleata rara
Trezeau din codrii vecinici, din pace seculara
Mii roiuri vorbitoare, curgînd spre vechea Roma.

Pe Nistru tabarîsem poporul tau sa-mpil;
Cu sfetnici vechi de zile ma-ntîmpinasi în cale,
Ca marmura de alba, cu par de aur moale;
ÃŽn jos plecat-am ochii-naintea fetei tale,
Statînd un îndaratnic - un sfiicios copil.

La blînda ta mustrare simt glasul cum îmi seaca...
Eu caut a raspunde, nu stiu ce sa raspund;
Mi-ar fi parut mai bine-n pamînt sa ma cufund,
Cu mînile-amîndoua eu fata îmi ascund
Si-ntîia data-n viata un plîns amar ma-neaca.

Zîmbira între dînsii batrînii tai prieteni
Si singuri ne lasara... Te-ntreb într-un tîrziu,
Uitîndu-ma la tine, privind fara sa stiu:
TLa ce-ai venit, regina, aicea în pustiu ?
Ce cauti la barbarul sub streasina-i de cetini ? t

Cu glasul plin de lacrimi, de-nduiosare cald,
Privindu-ma cu ochii, în care-aveai un cer,
Mi-ai zis: TAstept din parte-ti, o, rege cavaler,
Ca-mi vei da prins pe-acela ce umilit ti-l cer...
Eu vreau sa-mi dai copilul zburdalnic - pe Arald.

Si întorcîndu-mi fata, eu spada ti-am întins.
Pe plaiuri dunarene poporu-si opri mersul,
Arald, copilul rege, uitat-a Universul,
Urechea-i fu menita ca sa-ti asculte viersul,
De-atunci, învingatoareo, iubit-ai pe învins.

De-atunci, fecioara blonda ca spicul cel de grîu,
Veneai la mine noaptea ca nimeni sa te vada
Si-nlantuindu-mi gîtul cu brate de zapada,
Îmi întindeai o gura deschisa pentru sfada:
TEu vin la tine, rege, sa cer pe-Arald al meut.

De-ai fi cerut pamîntul cu Roma lui antica,
Coroanele ce regii pe frunte le aseaza
Si stelele ce vecinic pe ceruri colindeaza,
Cu toate la picioare-ti eu le puneam în vaza,
Dar nu-l mai vrei pe Arald, caci nu mai vrei nimica.

Ah ! unde-i vremea ceea cînd eu cercam un vad
Sa ies la lumea larga... si fost-ar fi mai bine
Ca niciodata-n viata sa nu te vad pe tine -
Sa fumege nainte-mi orasele-n ruine,
Sa se-mplineasca visu-mi din codrii cei de brad !"

Facliile ridica, se misc-în line pasuri,
Ducînd la groapa trupul reginei dunarene,
Monahi, cunoscatorii vietii pamîntene,
Cu barbele lor albe, cu ochii stinsi sub gene,
Preoti batrîni ca iarna, cu gîngavele glasuri.

O duc cîntînd prin tainiti si pe sub negre bolti,
A misticei religii întunecoase cete,
Pe funii lungi coboara sicriul sub parete,
Pe piatra pravalita pun crucea drept pecete
Sub candela ce arde în umbra unui colt.

II
În numele sfîntului
Taci, s-auzi cum latra
Catelul pamîntului
Sub crucea de piatra.

Arald pe un cal negru zbura, si dealuri, vale
ÃŽn juru-i fug ca visuri - prin nouri joaca luna -
La pieptu-i manta neagra în falduri si-o aduna,
Movili de frunze-n drumu-i le spulbera de suna,
Iar steaua cea polara i-arata a lui cale.

Ajuns-a el la poala de codru-n muntii vechi,
Izvoara vii murmura si salta de sub piatra,
Colo cenusa sura în parasita vatra,
În codri-adînci catelul pamîntului tot latra,
Latrat cu glas de zimbru rasuna în urechi.

Pe-un jilt taiat în stînca sta tapan, palid, drept,
Cu cîrja lui în mîna, preotul cel pagîn;
De-un veac el sede astfel - de moarte-uitat, batrîn,
În plete-i creste muschiul si muschi pe al lui sîn,
Barba-n pamînt i-ajunge si genele la piept...

Asa fel zi si noapte de veacuri el sta orb,
Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate,
El numara în gîndu-i zile nenumarate,
Si fîlfîie deasupra-i, gonindu-se în roate,
Cu-aripile-ostenite, un alb s-un negru corb.

Arald atunci coboara de pe-al lui cal. C-o mîna
El scutura din visu-i mosneagu-ncremenit:
- O, mag, de zile vecinic, la tine am venit,
Da-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a rapit,
Si de-astazi a mea viata la zeii tai se-nchina.

Batrînul cu-a lui cîrja sus genele-si ridica,
Se uita lung la dînsul, dar gura-nchisa-i tace;
Cu greu a lui picioare din piatra le desface,
Din tronu-i se coboara, cu mîna semn îi face
Ca-n sus sa îl urmeze pe-a codrilor potica.

ÃŽn poarta prabusita ce duce-n fund de munte,
Cu cîrja lui cea vechie el bate de trei ori,
Cu zgomot sare poarta din vechii ei usori,
Batrînul se închina... pe rege-l prind fiori,
Un stol de gînduri aspre trecu peste-a lui frunte.

ÃŽn dom de marmur negru ei intra linistiti
Si portile în urma în vechi tîtîni s-arunca.
O candela batrînul aprinde - para lunga
Se nalta-n sus albastra, de flacare o dunga,
Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiti.

Si în tacere cruda ei nu stiu ce astept...
Cu mîna-ntinsa magul îi face semn sa sada,
Arald cu moarte-n suflet, a gîndurilor prada,
Pe jet tacut se lasa, cu dreapta pe-a lui spada,
ÃŽn zid de marmur negru se uita crunt si drept.

Fantastic pare-a creste batrînul alb si blînd;
În aer îsi ridica a farmecelor varga
Si o suflare rece prin dom atunci alearga
Si mii de glasuri slabe încep sub bolta larga
Un cînt frumos si dulce - adormitor sunînd.

Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot creste,
Se pare ca furtuna ridica al ei glas,
Ca vîntul trece-n spaima pe-al marilor talaz,
Ca-n sufletu-i pamîntul se zbate cu necaz -
Ca orice-i viu în lume acum încremeneste.

Se zguduie tot domul, de pare-a fi de scînduri,
Si stînci în temelie clatindu-se vedem,
Plînsori sfîsietoare împinse de blestem
Se urmaresc prin bolte, se cheama, fulger, gem
Si cresc tumultuoase în valuri, rînduri, rînduri...

- Din inima-i pamîntul la morti sa deie viata,
În ochii-i sa se scurga scîntei din steaua lina,
A parului lucire s-o deie luna plina,
Iar duh da-i tu, Zamolxe, samînta de lumina,
Din duhul gurii tale ce arde si îngheata.

Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,
Strabateti voi pamîntul si a lui maruntaie,
Faceti din piatra aur si din înghet vapaie,
Sa-nchege apa-n sînge, din pietre foc sa saie,
Dar inima-i fecioara hraniti cu sînge cald.

Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;
El vede toata firea amestecat-afara -
Ninsoare, fulger, gheata, vînt arzator de vara -
Departe vede-orasul pe sub un arc de para,
Si lumea nebunise gemînd din rasputere;

Biserica crestina, a ei catapeteasma
De-un fulger drept în doua e rupta si tresare;
Din tainita mormîntul atuncea îi apare,
Si piatra de pe groapa crapînd în doua sare;
ÃŽncet plutind se-nalta mireasa-i, o fantasma...

O dulce întrupare de-omat. Pe pieptu-i salba
De pietre scumpe... parul i-ajunge la calcîie,
Ochii cazuti în capu-i si buze viorie;
Cu mînile-i de ceara ea tîmpla si-o mîngîie -
Dar fata ei frumoasa ca varul este alba.

Prin vînt, prin neguri vine - si nourii s-astern,
Fug fulgerele-n laturi, lasînd-o ca sa treaca,
Si luna înnegreste si ceru-ncet se pleaca
Si apele cu spaima fug în pamînt si seaca -
Parea ca-n somn un înger ar trece prin infern.

Privelistea se stinge. ÃŽn negrul zid s-arata,
Venind ca-n somn lunatec, în pasuri line, ea;
Arald nebun se uita - cu ochii o-nghitea,
Puternicele brate spre dînsa întindea
Si-n nesimtire cade pe-a jiltului sau spata.

Îsi simte gîtu-atuncea cuprins de brate reci,
Pe pieptul gol el simte un lung sarut de gheata,
Parea un junghi ca-i curma suflare si viata...
Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brate
Si stie ca de-acuma a lui ramîne-n veci.

Si sufletul ei dulce din ce în ce-i mai cald...
Pe ea o tine-acuma, ce fu a mortii prada ?
Ea-nlantuieste gîtu-i cu brate de zapada,
ÃŽntinde a ei gura, deschisa pentru sfada:
- Rege,-a venit Maria si-ti cere pe Arald !

- Arald, nu vrei tu fruntea pe sînul meu s-o culci ?
Tu zeu cu ochii negri... o, ce frumosi ochi ai !
Las? sa-ti înlantui gîtul cu parul meu balai,
Viata, tineretea mi-ai prefacut-o-n rai,
Las? sa ma uit în ochii-ti ucizator de dulci.

Si blînde, triste glasuri din vuiet se desfac,
Acusa la ureche-i un cîntec vechi strabate,
Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,
Acus o armonie de-amor si voluptate
Ca molcoma cadenta a undelor pe lac.

III
?... cum de multe ori cînd mor oamenii,
multi deîntr-acei morti zic se scoala de se fac strigoi... "
ÃŽndereptarea legii, 1652

ÃŽn salele pustie lumine rosi de tortii
Ranesc întunecimea ca pete de jeratic;
Arald se primbla singur, rîzînd, vorbind salbatic
Arald, tînarul rege, e-un rege singuratic -
Palatu-i parc-asteapta în veci sa-i vie mortii.

Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez,
A faclelor lucire razbind prin pînza fina
Rasfrîng o dureroasa lumina din lumina;
Zidirea cea pustie de jale pare plina
Si chipul mortii pare ca-n orice colt îl vezi.

De cînd cazu un trasnet în dom... de-atunci în somn
Ca plumbul surd si rece el doarme ziua toata,
Pe inima-i de-atuncea s-a pus o neagra pata -
Dar noaptea se trezeste si tine judecata
Si-n negru-mbraca toate al noptii palid domn.

Un obrazar de ceara parea ca poarta el,
Atît de alba fata-i s-atît de nemiscata,
Dar ochii-i ard în friguri si buza-i sîngerata,
Pe inima sa poarta de-atunci o neagra pata,
Iara pe frunte poarta coroana de otel.

De-atunci în haina mortii el si-a-mbracat viata,
Îi plac adînce cînturi, ca glasuri de furtuna;
Ades calare pleaca în mîndre nopti cu luna,
Si cînd se-ntoarce, ochii lucesc de voie buna,
Pîn? ce-un fior de moarte îl prinde dimineata.

Arald, ce însemneaza pe tine negrul port
Si fata ta cea alba ca ceara, neschimbata ?
Ce ai, de cînd pe sînu-ti tu porti o neagra pata,
De-ti plac faclii de moarte, cîntare-ntunecata ?
Arald ! de nu ma-nsala privirea, tu esti mort !

Si azi el se avînta pe calul sau arab,
Si drumul, ca sagetii, îi da peste pustie,
Care sub luna plina luceste argintie -
El vede de departe pe mîndra lui Marie,
Si vîntu-n codri suna cu glas duios si slab.

ÃŽn parul ei de aur, rubine-nflacarate,
Si-n ochii ei s-aduna lumina sfintei mari -
S-ajung curînd în cale, s-alatura calari,
Si unul înspre altul se pleaca-n desmierdari -
Dar buzele ei rosii pareau ca-s sîngerate.

Ei trec ca vijelia cu aripi fara numar,
Caci caii lor alearga alaturea-nspumati,
Vorbind de-a lor iubire - iubire fara sat -
Ea se lasase dulce si greu pe al lui brat
Si-si razimase capul balai de al lui umar.

- Arald, nu vrei pe sînu-mi tu fruntea ta s-o culci ?
Tu zeu cu ochii negri... O ! ce frumosi ochi ai...
Las? sa-ti înlantui gîtul cu parul meu balai...
Viata, tineretea mi-ai prefacut-o-n rai -
Las? sa ma uit în ochii-ti ucizatori de dulci !

Miroase-adormitoare vazduhul îl îngreun,
Caci vîntul adunat-a de flori de tei troiene,
Si le asterne-n calea reginei dunarene.
Prin frunze aiureaza soptirile-i alene,
Cînd gurile-nsetate în sarutari se-mpreun.

Cum ei mergînd alaturi se cearta si se-ntreaba,
Nu vad în fundul noptii o umbra de roseata,
Dar simt ca-n al lor suflet trecu fior de gheata,
De-a mortii galbeneala pieriti ei sunt la fata...
Ei simt c-a lor vorbire-i mai slaba, tot mai slaba.

- Arald ! striga craiasa - las? fata sa-mi ascund,
N-auzi tu de departe cucosul ragusit ?
O zare de lumina s-arata-n rasarit,
Viata trecatoare din pieptu-mi a ranit...
A zilei raze rosii în inima-mi patrund.

Arald încremenise pe calu-i - un stejar -
Painjenit e ochiu-i de-al mortii glas etern,
Fug caii dusi de spaima si vîntului s-astern,
Ca umbre stravezie iesite din infern
Ei zboara... Vîntul geme prin codri cu amar.

Ei zboar-o vijelie, trec ape far? de vad,
Naintea lor se nalta puternic vechii munti,
Ei trec în rapejune de rîuri fara punti,
Coroanele în fuga le fulgera pe frunti,
Naintea lor se misca padurile de brad.

Din tonul lui de piatra batrînul preot vede
Si-n vînturi el ridica adîncul glas de-arama,
Pe soare sa-l opreasca el noaptea o recheama,
Furtunelor da zborul, pamîntul de-l distrama...
Tîrziu ! caci faptul zilei în slava se repede !

Porneste vijelia adîncu-i cînt de jale,
Cînd ei soseau alaturi pe cai încremeniti,
Cu genele lasate pe ochi painjeniti -
Frumosi erau si astfel de moarte logoditi -
Si-n doua laturi templul deschise-a lui portale.

Calari ei intra-nuntru si portile recad;
Pe veci pierira-n noaptea maretului mormînt.
În sunete din urma patrunde-n fire cînt,
Jelind-o pe craiasa cu chip frumos si sfînt,
Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad.

Batrînu-si pleaca geana si iar ramîne orb,
Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreuna,
El numara în gîndu-i si anii îi aduna,
Ca o poveste-uitata Arald în minte-i suna,
Si peste capu-i zboara un alb s-un negru corb.

Pe jiltul lui de piatra întepeneste drept
Cu cîrja lui cea veche preotul cel pagîn,
Si veacuri înainte el sede-uitat, batrîn,
În plete-i creste muschiul si muschi pe al lui sîn,
Barba-n pamînt i-ajunge si genele în piept