Toarnă, o, toarnă sufletul acela rupt în cântec,
Toarnă-l în luciul de rumeguș al nopții,
Prin aerul cu pini de catifea în înserare,
Și lasă valea să îl poarte mai departe,
Și lasă valea să îl poarte mai departe.

O, pământ, roșu pământ, dulce arbore de cauciuc,
Atât de puțină iarbă și atâta risipă de pini!
Chiar acum, înainte de căderea soarelui,
Eu, fiul tău, la vreme mă întorc la tine,
Eu, fiul tău, mă-ntorc în timp la tine.

Cu toate că soarele apune, vin totuși la vreme:
O rasă de sclavi aprinsă de cântec nu apune.
Deși târziu, o, țărână, nu este încă prea târziu
Să-ți aud sufletul trist, plecând și dus de tot curând,
Plecând, să-ți aud sufletul trist, apus de tot curând.

O, sclavi negri, prune coapte de purpură
Stoarse, desfăcute în aerul cu lemn de pin,
Trecându-se. Înainte de a jupui bătrânul copac,
O prună îmi rămâne mie sămânță.

Un cântec neîncetat, un arbore de cântec,
Colindă-n șoaptă sufletele sclave,
Despre ce au fost și ce sunt pentru mine,
Colindă-n șoaptă sufletele sclave.